Ați fi putut avea soarta Ucrainei. Anexările istorice (II)

În discursul rostit cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa, de către SNSPA, în săptămâna care tocmai s-a încheiat, Timmermans a spus între altele: „Nu este niciun dubiu pentru mine – dacă nu făceați acest pas istoric (de a intra în Uniunea Europeană, n.a.), ceea ce Putin face acum în Ucraina, ar fi făcut și în România”.

Și m-am întrebat de ce să fi stârnit revoltă o astfel de afirmație, dacă nu cumva dintr-un orgoliu nefiresc într-o atare conjunctură?!

Pe cale de consecință, mi-am propus să rememorăm împreună – iar pentru patrioții revoltați, care n-au avut timpul necesar să aprofundeze istoria, să intrăm chiar și în câteva amănunte – firul evenimentelor, împletit peste timp, de peste Prut, până peste Nistru.

Ca o țesătură între urzeala dorințelor „fratelui” mai mare și mânecile, desperecheate de neputință, celui mai mic.

Spuneam, în prima parte, că doar cine nu a fost interesat de numita istorie nu a aflat faptul că luarea sub control a unora dintre teritoriile românești (ba, uneori, a întregului teritoriu al vechii Dacii) a fost unul dintre dezideratele permanente ale marelui „Imperiu de la Răsărit”, indiferent de conducătorii săi sau de numele pe care l-a purtat acesta în istoriei: Rus, Țarist, URSS, Federația Rusă.

Așa că, după ce am parcurs, cu viteza „Luminii de la Răsărit”, istoria anexiunilor ruse în Balcanii de Est, cu precădere, după cum spuneam, în Principatele Dunărene (vezi partea I a materialului), iată-ne ajunși în prima zi a istoriei, rămase după instaurarea Păcii de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829), „document” care consfințea încheierea încă unui episod din nesfârșitul război ruso-turc (conflict care a durat, cu intermitențe, nu mai puțin de 350 de ani).

Datele păcii rețin în cazul Țărilor Române: permanentizarea ocupării lor de către trupele țariste (situație care încetează abia în 1856), precum și încorporarea de noi teritorii în imperiu (țărmul caucazian al Mării Negre și gurile Dunării, până la vărsarea Prutului în fluviu).

Anul 1856 a însemnat încheierea celui de-al IX-lea război dintre cele două imperii (1853-1856), parte intrinsecă a Războiului Crimeii. Un conflict care a antrenat armate puternice ale continentului, grupate, pe de o parte, într-o alianță formată din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, cel de-al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman, căreia i se opuneau armatele Imperiul Rus. Ciocnire care, în final (unul, evident, nedorit de Rusia) face necesară organizarea unui Congres de pace, la Paris, și semnarea Tratatului de la 18/30 martie 1856. Documentul, de importanță majoră, în general, are o importanță excepțională pentru statutul Principatelor, în perspectiva creării premiselor Unirii de la 1859.

Ca atare, Țările Române scapă de „protectoratul” unilateral și extrem de periculos (pentru însăși existența lor) al Imperiului Rus, revenind la suzeranitate otomană – dar sub garanția colectivă a marilor puteri de această dată -, Poarta urmând să le respecte administrația independentă.

Congresul hotărăște, de asemenea, stoparea controlului Rusiei la gurile Dunării, prin restituirea către Moldova a județelor din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad, Ismail -, în fapt, doar o treime din teritoriile aflate, după raptul din 1812, în componența Imperiului Rus.

Românii au cerut prin memorii repetate, îndreptate către marile puteri, retrocedarea în întregime a Basarabiei, demers, din păcate, fără sorți de izbândă. Mai mult, o comisie constituită potrivit rezoluției Congresului de la Paris a stabilit, în 1857, noua graniță a Moldovei, teritoriul în discuție intrând, astfel, prin Unirea de la 1859, în componența statului național

Numai că, 22 ani mai târziu, odată cu încheierea următorului război ruso-turc, la care participase și România (1877-1878), sudul Basarabiei este rupt, din nou, de Rusia, de la trupul tânărului stat național (de această dată, „la schimb” cu nordul Dobrogei, provincie care intră și ea în granițele țării).

Consecință foarte importantă a acestui război este faptul că state deja suverane, în principiu, precum România, Serbia și Muntenegru se proclamă, oficial, independente.

Pe de altă parte, în tot acest timp – începând cu ziua de 21 iulie 1783, atunci când Ecaterina cea Mare anunța anexarea -, Crimeea rămâne parte a Imperiului, până la Revoluția din Octombrie și sub administrația sovietică, ulterior.

P.S. Amintesc aici că, de-a lungul istoriei românilor, au existat, pe lângă ținuturile anexate de Imperiul Rus, și alte provincii românești încorporate pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, de Imperiile Habsburgic și Otoman. Am făcut referire doar la primele, întrucât aceasta a fost tema „propusă” de oficialul UE.

Vom continua.