Adrian Onciu
Adrian Onciu
2465 vizualizări 9 nov 2018

Ca orice spital prestigios, Micul Pentagon avea secretele lui. Cele mai importante erau fişele pacieţilor şi ale angajaţilor, încuiate într-un seif imens, la subsolul clădirii. Din motive de securitate, respectivele fişe fuseseră văzute doar de doi doctori, cărora preşedintele Liviu le tăiase ulterior limba, preventiv. Cu toate astea, şeful spitalului stătea ca pe spini, nu se simţea deloc confortabil ştiind că Statul Paralel putea să profite în cazul unor scurgeri de informaţii. Se gândise în câteva rânduri să dea foc la arhivă, însă de fiecare dată amânase momentul, îngrijorat de perspectiva de a rămâne descoperit, fără dosarele propriilor angajaţi (pe care îi şantaja constant cu dezvăluiri pe reţeaua Madbook).

Pe holurile spitalului circulau legende legate de seiful de la subsol. Se spunea că, în afara camerelor video de supraveghere şi a senzorilor de mişcare, securitatea încăperii blindate era asigurată de doi pacienţi de la salonul fără clanţă, care în urma tratamentului se credeau funcţionari ANAF şi săreau la gâtul oricăror intruşi (ca să le ceară dovada plăţii la zi a taxelor şi a impozitelor).

Ce mă neliniştea era perspectiva de a deveni victimă colaterală a războiului dintre conducerea spitalului şi Statul Paralel. În propria-mi fişă existau nu doar informaţii despre boli şi tratamente, ci şi fotografii din concediile cu familia (de exemplu, eu cu soţia pe plajă la nudişti), sau din timpul unor teambuilding-uri unde mă îmbătasem şi dansasem pe mese, în pielea goală, împreună cu Bia - colega de birou lesbiană. Doar că din poză nu reieşea clar înclinaţia sexuală a femeii, aşa că mă puteam aştepta la o interpretare nefericită (şi, implicit, la oprobiul public).

Când Dacian, de la salonul 20-69, mi-a propus să dăm o spargere la arhivă, l-am întrebat de ce voia s-o facă şi mi-a mărturisit că-i era silă de trecutul lui. Intenţiona să şteargă cu buretele perioada în care fusese internat la spitalul din Bruxelles (cu trimitere de la doctorul Călin), apoi legăturile strânse cu Klaus şi simpatizanţii liberali ai Statului Paralel. În plus, spera să pună mâna pe fişa personală a preşedintelui Liviu.

După acceptul formal, îmi dăduse sarcina să iau legătura cu doctoriţa Gabriela (devenită indezirabilă în ochii conducerii spitalului), iar femeia urma să ne transmită codurile de acces la seif. Îşi dorea la fel de mult o schimbare, nu mai suporta atitudinea despotică a preşedintelui, ar fi făcut orice să-l vadă crucificat, umilit, scuipat în public de pacienţii Micului Pentagon. Fie şi doar pentru asta, simţeam că aş fi capabil să-i trec cu vederea incompetenţa dusă la extrem, sinonimă cu malpraxisul.

Incursiunea în subsolul spitalului, prin bălţi şi capcane pentru şobolani, avu darul de a mă băga în sperieţi. Tresăream la fiecare zgomot suspect, cu Dacian la doi paşi în faţă, deschizând drumul cu lanterna de la telefon. Camerele video fuseseră dezactivate simultan cu senzorii de mişcare, iar când am introdus codul de acces, aprinderea ledului verde mi-a confirmat că primisem combinaţia câştigătoare. Am deschis uşa masivă şi din interior m-a orbit o lumină puternică. Mi-am dus repede mâna la ochi, apoi reflectorul s-a stins. În semîntuneric, i-am recunoscut pe pacienţii de la salonul 21-69, generalul Florian şi doctoriţa Codruţa, stăteau în picioare, nemişcaţi ca doi supereroi dintr-un film cu proşti. Purtau pijamale cu motive ţărăneşti din regiunea Teleorman şi ţineau în mână câte o valiză din lemn masiv (de nuc african, pare-se). În mod evident, ne aşteptaseră, primiseră informaţia pe surse şi reuşiseră să ne surprindă.

Primul imbold a fost să mă retrag, să fug de-acolo până nu devenea prea târziu. Ştiam ce le putea pielea şi îmi închipuiam că n-o să se întâmple nimic bun.

Dau să ies din încăpere, când generalul Florian îmi face semn, autoritar, să rămân. Apoi îmi întinde valiza.

- Ai aici tot ce-ţi trebuie...

O apuc, suspicios, de mâner. E foarte, foarte grea. La fel procedează şi Dacian cu valiza din mâna Codruţei.

- Nu v-am văzut, ne ne-aţi văzut, îl completează Codruţa pe tovarăşul ei. Haide, valea!

N-a fost nevoie să ne roage a doua oară. Am tăiat-o de-acolo fără să privesc peste umăr, călcând fix într-o capcană pentru şobolani. Nici nu mi-am dat seama cum şi când am ajuns în salonul lui Dacian, gâfâind, speriat, cu o rană urâtă la picior şi cu geamantanul din lemn de nuc în spinare.

Am trântit ambele valize pe masă şi ne-am uitat la ele, le-am studiat într-o linişte deplină, preţ de câteva minute, ca pe două OZN-uri de contrabandă provenite din Zona 51. Aveam o vagă bănuială în legătură cu ce-ar putea conţine, însă mă feresc să-i spun lui Dacian.

- Sper să fie ceva interesant şi despre demagogul de Ludovic, îmi zice colegul, scrâşnind din dinţi. Prea tare m-a enervat!

Niciunul nu îndrăzneam să facem următorul pas, să deschidem valizele. Dacă la mijloc era o diversiune? Dacă, Doamne fereşte, puseseră o bombă? Oare merita să ne riscăm vieţile de dragul aflării adevărului?

Încerc să-mi exprim temerile.

- În fond şi la urma urmei, ce-am putea descoperi atât de interesant, încât să merite sacrificiul?

- De pildă, îmi răspunde Dacian, ar fi momentul să aflăm unde îşi ţine banii preşedintele Liviu. Ştim că acoliţii lui i-au băgat în tablouri, în aur şi imobiliare. Trebuie să-i fi dosit şi el pe undeva, nu-i aşa?

Chiar dacă tentaţia era mare, mă temeam să nu fi picat în plasa generalului. Cine îmi garanta mie că voi găsi în valize ceva sută la sută autentic, şi nu manopere atent plăsmuite, informaţii adevărate împletite cu falsuri grosolane, cu scopul de a mă compromite iremediabil? Dacă la mijloc era chiar mâna preşedintelui Liviu?

Nu apuc să-mi exprim temerile, între timp Dacian îşi pierduse răbdarea şi hotărâse să deschidă geamantanul din dreptul său. Înăuntru – surpriză!, în loc de memory-stick-uri, hard-disk-uri, facturi, fotografii, schiţe şi alte documente confidenţiale, descoperi volumul Manifestul Partidului Comunist, ediţie limitată, cu următoarea dedicaţie semnată de însuşi şeful spitalului: Cândva, năluca Comunismului umbla prin Europa, iar acum fantoma Globalizării hoinăreşte prin toată Lumea. Mult succes, Daciane!

În valiza mea, surpriza fu şi mai mare. Din ea coborî preşedintele Liviu în carne şi oase! Stătuse acolo chircit, contorsionat, nemişcat, fără să sufle o vorbă, curios să afle cine îi purta sâmbetele.

Mă bătu pe umăr, zâmbind pe sub mustaţă.

- Moşule, vă agitaţi de pomană, pe cuvânt... Şi apropo, cât am făcut pomana porcului pe la servicii, n-au găsit generalii nici un memory-stick, nicio poză prin fundul curţii, nimic. De ce Justiţia este pentru unii mumă, iar pentru alţii ciumă? Nu-i corect! Oricum, poţi să le transmiţi la toţi pacienţii: nu mă omoară pe mine o valiză! Niciodată!

(va urma)

 

Citește și: