Raluca Pancu
Raluca Pancu
4575 vizualizări 3 oct 2016

Cum se trăiesc conflictele din Orientul Mijlociu când lucrezi de zece ani pentru ONU şi când dosarele pe care le gestionezi vizează situaţiile din Siria, Liban şi Israel? Pentru Laura Raeţchi, singura româncă din echipa de negociatori ai ONU cu Siria, astfel de întrebări constituie scenariul cu care se confruntă de când lucrează pentru cea mai importantă organizaţie internaţională din lume. "Trebuie să-ţi doreşti asta foarte mult" în condiţiile în care "competiţia e foarte mare", a sintetizat ea, într-un interviu acordat Gândul, "reţeta" care i-a permis să facă parte din acest proiect.

Pasiunea sa pentru Orientul Mijlociu "a pornit cumva în copilărie" şi a prins rădăcini în urma călătoriilor, în vacanţa de vară, în Iran, Egipt şi Turcia. De la familiaritatea pe care o resimţea, când vizita acele regiuni, până la curiozitatea de a explora mai mult a fost doar un pas, suficient pentru a-şi pune amprenta decisiv asupra studiilor sale universitare. A absolvit, în 2000, Universitarea Americană din Bulgaria, acolo unde susţine că s-a îndrăgostit de cursurile de politică şi a renunţat, astfel, la ideea de a face o carieră în jurnalism şi, ulterior, a obţinut, în 2003, un master la Fletcher School of Law and Diplomacy din Boston, SUA. Trei ani mai târziu, Laura Raeţchi păşea pe holurile ONU pentru prima dată. Aici avea să activeze în cabinetul actualului secretar-general al organizaţiei, Ban Ki-moon, de la care susţine că a învăţat "cât de important e să comunici", şi să colaboreze cu fostul secretar-general, Kofi Annan, un om "cu o autoritate morală ieşită din comun", care este "fiul unui şef de trib din Ghana".

În primii opt ani la ONU, Laura Raeţchi, care se ocupă, din 2012, de dosarul sirian, în cadrul Departamentului pentru Operaţiuni de Menţinerea Păcii al ONU, mergea, odată la două luni, în zonele de conflict, iar activitatea sa depindea de misiunea încredinţată. "Mergi acolo să reprezinţi valorile organizaţiei, dialogul drept cale de rezolvare a disputelor, organizarea de alegeri libere ca contestaţie a accesului la putere", povesteşte ea. Uneori, era trimisă şi "într-o vizită foarte scurtă, fulger", în care doar ducea o scrisoare oficialilor politici, ce conţinea "un anumit set de concesii într-un proces de negociere", aştepta răspunsul lor şi se întorcea la New York.

Dorinţa sa de a rezolva revendicările celor vizaţi direct de conflict, în locurile unde "e mult mai uşor să bombardezi decât să construieşti instituţii”, a fost mai importantă decât riscurile implicate de deplasări. O astfel de deplasare, pe care nu o va uita niciodată, a fost cea din Liban, în 2005, când a fost martoră la condiţiile "absolut deplorabile" în care 700.000 de refugiaţi trăiesc din 1948 încoace. "Nu poţi să descrii. În nicio mahală din Romania nu vezi ce-i acolo", îşi aminteşte ea.

Cu toate acestea, imaginile din zonele de conflict, prezentate în mass-media, ca cea a micului Omran, din Alep, sunt departe de "faţa adevărată şi monstruoasă a acestui conflict", a cărui aplanare va aduce, precum în cazul oraşelor eliberate de ISIS, din Irak, o singură întrebare: cine va guverna aceste teritorii? "Victoria militară lasă un vid politic şi pe partea politică, nu suntem întotdeauna pregătiţi să preluăm guvernarea în aceste zone extrem de vulnerabilizate şi traumatizate (...) Este dilema pe care estimez eu că o vom vedea în următoarele luni, în cadrul conflictului", a argumentat, în acest sens, Laura Raeţchi.

Deşi rezolvarea conflictului din Siria trenează, acest lucru nu derivă din nepriceperea ONU, explică ea. "Vorbim de procese istorice. Democraţia, reconcilierea politică în urma unui conflict nu pot avea loc peste noapte şi trebuie să fim acolo să-i acompaniem, să-i susţinem, să-i creăm acest spaţiu în care competiţia paşnică pentru spaţiul public poate fi realizată", a adăugat expertul ONU. 

În activitatea sa la ONU nu se înscriu doar dosarele pe care le gestionează, ci şi colaborările cu actualul secretar-general, Ban Ki-moon, de la care Laura Raeţchi mărturişeşte că a învăţat cât de important e să comunici, dar şi cu fostul secretar-general al organizaţiei, Kofi Annan, pe care îl caracterizează drept "un om cu o autoritate morală ieşită din comun".

În ceea ce priveşte dorul de România, Laura Raeţchi susţine că este adepta unui "dor moderat pentru că nu poţi să laşi sentimente de genul ăsta să o ia razna" şi că anturajul impresionant de români, de la New York, o ajută să îşi astâmpere dorul de casă. Întrebată cum se va împărţi între New York şi Bucureşti, după ce s-a măritat cu deputatul PNL, Ovidiu Raeţchi, expertul ONU a răspuns că urmează să ia o hotărâre după ce amândoi îşi vor fi încheiat angajamentele pe care le au.

Interviul integral cu Laura Raeţchi

Gândul: Lucraţi la cea mai importantă organizaţie internaţională din lume. Cum v-a schimbat viaţa acest lucru?

Laura Raeţchi: E împlinirea unui vis din timpul universităţii. Mi-am dorit întotdeauna să lucrez acolo. În ideea mea, organizaţia reprezintă un set de valori care urmăreşte, practic, emanciparea rasei umane, dacă nu sunt prea puţin modestă, în sensul solidarităţii, al compasiunii, al înţelegerii, al reconcilierii, al progresului pentru întreaga rasă umană şi mi se pare un loc extraordinar. E un proiect extrem de ambiţios, evident, dar pentru cineva procupat de ce înseamnă buna guvernare şi ce înseamnă o viaţă bine trăită, zic eu că e un loc minunat în care să lucrezi cu oameni preocupaţi de aceleaşi probleme şi aceleaşi întrebări.

Cum aţi ajuns să lucraţi pentru ONU? Există o reţetă?

Trebuie să-ţi doreşti asta foarte mult, pentru că competiţia e foarte mare, şi trebuie să ai puţin noroc să intri în contact cu oameni care protejează, angajează, care au nevoie de ajutor pe o problemă pe care tu ai suficientă specializare. Deci şi pentru un internship, pentru un stagiu la ONU, ai nevoie să fii deja înscris într-un program de masterat. Deci organizaţia se adresează exclusiv oamenilor cu studii superioare şi apoi ajută foarte mult expertiza regională.

Cum s-a născut această pasiune pentru Orientul Mijlociu?

 A pornit cumva în copilărie, pentru că, tatăl meu, ca inginer la uzina Tractorul, a lucrat în Iran, în Egipt şi în Turcia, în timpul copilăriei mele şi în vizitele pe care i le-am făcut în vacanţa de vară acolo, am descoperit o oarecare familiaritate, o afinitate pentru regiunea respectivă şi o curiozitate, în mod clar, care a rămas acolo, din copilărie. Apoi, în timpul studiilor, am devenit pasionată de ideea de guvernare şi cât de important este, ca cetăţean, să ai norocul să te naşti într-un stat cu instituţii puternice. Şi, ca ilustrare, m-am dus să văd cum e în Liban într-o vacanţă pentru că citisem eu că e un stat aparent integru, dar cu nişte instituţii extrem de fragile şi într-adevăr, am văzut că acolo, de exemplu, contează mult mai mult familia în care te naşti, clanul din care provii, religia pe care o ai şi mult mai puţin faptul că eşti libanez. Am vizitat tabere de refugiaţi acolo. Deci mi-a adâncit şi curiozitatea pentru această regiune, iar de trei ani lucrez pe problema Siria.

Am citit că eraţi foarte aproape de a da admiterea la Facultatea de Jurnalism. A fost jurnalismul, tot aşa, o pasiune sau ce a produs decizia de a nu mai da acea admitere?

 În 1996, când mă pregăteam pentru admiterea la facultate, într-adevăr, de unde locuiam eu în Braşov, când veneam la Bucureşti, Casa Scânteii mi se părea un loc extraordinar unde să îţi desfăşori activitatea de jurnalist, dacă totul îţi merge bine în viaţă şi asta era aspiraţia mea la vremea respectivă. S-a întâmplat că tata a găsit în România Libera un anunţ al unui concurs pentru burse, la Universitatea Americană din Bulgaria, şi am mers acolo. Sistemul la o universitate in vest, după cum ştiţi, e mai flexibil decât la noi, în sensul că deşi crezi că mergi acolo să studiezi jurnalism, în cazul meu, dacă după un an te răzgândeşti, că te îndrăgosteşti de cursurile de politică, cum am păţit eu, poţi să-ţi schimbi profilul fără nicio problemă.

Ce presupune, efectiv, activitatea dumneavoastră din teren, când vă duceţi în zonele de conflict?

De la caz la caz, depinde de mandat, depinde de misiunea pe care o ai. Presupune foarte mult ascultat, să încerci să înţelegi puncte de vedere într-o situaţie în care aceste puncte de vedere, adeseori, se confruntă în mod violent. Deci, mergi acolo să reprezinţi valorile organizaţiei, dialogul drept cale de rezolvare a disputelor, organizarea de alegeri libere ca contestaţie a accesului la putere, deci nu războiul, ci alegerile pentru accesul la putere şi schimbarea, renumirea edificiului politic.

O astfel de misiune a fost, de exemplu, în Sudan, când vreo trei săptămâni am umblat din oraş în oraş, în nord şi în sud. Era înainte de independenţa Sudanului, pentru organizarea alegerilor parlamentare şi generale, din anul respectiv. Mandatul cu care am plecat a fost să facem o analiză a condiţiilor electorale, dacă într-adevăr condiţiile pentru alegeri libere şi democratice sunt îndeplinite.

Uneori, mergi, însoţeşti un emisar, într-o vizită foarte scurtă, fulger, în care mergi şi duci o scrisoare preşedintelui sudanez, în care îi cere un anumit set de concesii într-un proces de negociere şi, practic, ăsta e scopul vizitei, aştepţi răspunsul şi te întorci la New York în 24 de ore. Ţi se spune vineri, la 4, că vineri la 6 te urci în avion şi când eşti tânăr şi ambiţios, şi încă nu ai o familie, de multe ori e evident că răspunsul e absolut da, voi fi la aeroport, la 6, pentru avionul respectiv.

Cât de des mergeţi în aceste zone de conflict?

În primii opt ani, cam la două luni aveam o deplasare pentru un motiv sau altul. În ultimii doi ani, mai puţini, a fost alegerea mea, dar în mod normal, cam ăsta e ritmul, foarte, foarte intens. Primii patru ani am lucrat pe problema Sudan, o situaţie disperată, era 2006, genocidul din Darfur abia intrase pe agenda Consiliului de Securitate şi se dorea o soluţionare pe partea politică. În primul rând, un proces de negociere, apoi pe negocierea unui acord de pace, apoi doi ani de efort foarte intens la desfăşurarea unei operaţiuni de menţinere a păcii, care presupune negocieri multiple, nu doar cu guvernul şi cu grupările rebele.

Scriam rapoarte săptămânal despre de ce se întârzie spitalul, care venea din Pakistan cu avioanele care urmau să facă evacuarea medicală, care veneau din altă ţară, de ce nu primeau autorizaţia să zboare după ce au ajuns acolo. De exemplu, contingentul egiptean nu a putut fi salvat dintr-o criză pentru că guvernul sudanez refuza să se dea autorizaţia elicopterului de evacuare a unor soldaţi răniţi dintr-o ambuscadă, şi care au murit, efectiv, din motivul ăsta.

Nu vă este niciodată frică sau v-a fost vreodată frică când v-aţi dus în aceste zone de conflict, să vă gândiţi chiar că nu mai puteţi să plecaţi de acolo?

A existat o singură dată când am avut gândul ăsta. Era mai 2012, începusem misiunea în echipa de negociere pe Siria cu emisarul special, Kofi Annan la vremea respectivă. Era prima mea vizită în Siria, aveam negocieri cu guvernul în Damasc, şi urma să trecem linia frontului să avem nişte întâlniri cu opoziţia în Homs, într-unul din marile oraşe ale Siriei, un centru al opoziţiei şi al revoluţiei, care a început în 2011, şi, în momentul în care am trecut frontul, eram un convoi de două maşini, două Toyote blindate. Aveam vestă antiglonţ, cască albastră, deci măsurile de securitate erau maxime. Din punctul nostru de vedere mi s-au părut excesive. Mormăiam, aşa, „uite ce inconvenienţă, sunt foarte grele", dar maşina din faţa noastră a primit un glonţ în parbrizul din spate. Din fericire era blindată şi ea, deci nu a pătruns.

În acest „No man’s land” eşti mai uşor de atacat pentru că şi guvernul şi opoziţia vor susţine că nu ei au tras, nu se ştie de unde a venit glonţul, deci nu ai cui să te plângi. Important e că nimeni nu a avut de suferit, dar mi-am dat seama că este fragilă treaba şi în tot timpul discuţiilor pe care le-am avut într-o grădiniţă, cu liderii opoziţiei din Homs, la vremea respectivă, s-au auzit focuri de mitralieră încontinuu şi, din când în când, mă gândeam că ar fi foarte bine să se termine totul cu bine, dar să şi putem ajuta.

Cei de acolo, cei din societatea civilă, oamenii simpli, când vă văd, cum reacţionează? Vi s-a întâmplat să vă ceară cineva să-l luaţi de acolo efectiv?

Din fericire, nu. Misiunile în care am călătorit eu până acum au fost mai degrabă de natură politică, deci am mers la negocieri cu lideri politici care sunt învăţaţi să îşi suprime emoţiile şi care pot vorbi în mod foarte convingător, foarte elocvent, despre revendicările lor, despre traumele comunităţii pe care o reprezintă fără să aducă partea asta emoţională, personalizată. Cu ea se confruntă colegii mei din departamentul care se ocupă de ajutoare umanitare şi în organizaţiile subsidiare ale ONU, care se ocupă cu problema refugiaţilor. Ei au o muncă mult mai grea decât mine pentru că ei se confruntă cu emoţia aceasta nefiltrată a victimelor conflictului, în mod direct.

Aţi mers în Alep?

Am fost în Alep. Am fost în Homs, în 2012, când am început să lucrez pe Siria. Alep încă nu era destabilizat. Muriseră 30.000 de oameni în acest conflict. Acum numărul e de 10 ori mai mare, minim. Al-Qaeda încă nu venise în Siria, ISIS încă nu fusese creat, era un conflict mult mai uşor de rezolvat, însă, interesele au fost altele şi medierea a eşuat în momentul respectiv. În anul următor am plecat din echipa de mediere. Au fost trei ani frustranţi în care efectiv nu s-a întâmplat nimic. Colegii mi-au spus că n-am pierdut nimic şi în timpul ăsta am lucrat pe dosarul Siria.

Ce aţi simţit când aţi văzut acea fotografie care a făcut înconjurul lumii, cu micul Omran?

Am simţit că putea fi copilul meu, că putea fi oricine, puteam fi eu în locul lui. N-ai cuvinte să comentezi o astfel de imagine. E o imagine cu care la ONU te confrunţi zilnic, încerci să nu devii insensibil la asemenea simboluri, dar este, totuşi, o imagine sanitizată, zic eu, faţă de faţa adevărată şi monstruoasă a acestui conflict sau a oricărui război. Arată "bine" pe ecranul televizorului fără să şocheze aşa cum ar face-o imaginile mai detaliate ale acestui conflict. Deci e un simbol, e tragic, dar adevărul e mult, mult mai dureros.

Nu vă încearcă, în unele momente, un sentiment de neputinţă când vedeţi că, în ciuda eforturilor depuse, conflictul persistă şi numărul victimelor tot creşte?

Da şi nu. Munca pe care o faci e, în primul rând şi aici semănăm puţin cu munca pe care o faceţi, aici, e aceea de a analiza corect conflictul, de a spune adevărul despre ce se întâmplă, chiar nu ai întotdeauna mijloacele de a îi schimba soarta, de a-l opri. Este, în acelaşi timp, o muncă care ţinteşte la restabilirea, reechilibrarea sistemului politic. Noi trebuie să creăm procese politice prin care aceşti actori care au degenerat, au deviat de la normă, să reintre în normalitate, în legalitate, să îşi poată exprima aspiraţiile politice în mod paşnic.

Şi, chiar dacă procesele astea durează ani de zile, uneori şi decade întregi, nu e din nepriceperea noastră, e din faptul că vorbim de procese istorice. Democraţia, reconcilierea politică în urma unui conflict nu pot avea loc peste noapte şi trebuie să fim acolo să-i acompaniem, să-i susţinem, să-i creăm acest spaţiu în care competiţia paşnică pentru spaţiul public poate fi realizată.

Ce v-a impresionat cel mai tare când aţi fost în aceste zone de conflict?

 M-a impresionat vizita în Liban în 2005, mai ales faptul că am avut şansa să vizitez taberele de refugiaţi sirieni, precum Sabra şi Shatila, unde am văzut condiţiile în care 700.000 de oameni trăiesc din 1948 încoace, practic. Aceşti oameni trăiesc în nişte condiţii absolut deplorabile. Nu poţi să descrii. În nicio mahala din Romania nu vezi ce-i acolo. Nu au drept să lucreze, deci n-au drept la un permis de lucru, nu au drept la cetăţenie, nu au drept să aibă paşaport, deci ei nu vor călători niciodată în vacanţă în Grecia, nici dacă ar avea resursele necesare. Sunt condamnaţi la o marginalizare politică, economică, socială, culturală, inacceptabilă din punctul lor de vedere şi eu zic că ar trebui să fie inacceptabilă din punctul nostru de vedere.

Care consideraţi că vor fi efectele armistiţiului încheiat în Siria?

Acordul din Alep vine ca unul din paşii pe care SUA şi Rusia au decis să-i facă împreună încă din decembrie, anul trecut. Se vrea o rezolvare a conflictului pentru că această campanie împotriva ISIS are nevoie de forţe tereste ori, în momentul actual, opoziţia luptă pe două fronturi, guvernul luptă pe două fronturi, deci o reconciliere între opoziţia moderată şi guvern ar fi utilă în campania împotriva ISIL.

Întrebarea care e esenţială: Cine guvernează teritoriile eliberate de ISIS? Atât în Irak cât şi în Siria vedem un front comun. Aceeaşi problemă revine. Victoria militară lasă un vid politic şi pe partea politică, nu suntem întotdeauna pregătiţi să preluam guvernarea în aceste zone extrem de vulnerabilizate şi traumatizate. S-a văzut în Irak, în oraşele eliberate, vom vedea şi aici, în cazul Alepului. Este problema guvernării, dă naştere la disensiuni. De exemplu, între Pentagon şi Departamentul de Stat, Pentagonul spune: „Noi ne-am făcut treaba, am eliberat, voi n-aţi venit cu liderii politici care să aibă autoritatea să preia controlul” şi este dilema pe care estimez eu că o vom vedea în următoarele luni în cadrul conflictului.

Cum a fost să lucraţi alături de Kofi Annan şi Ban Ki-Moon? Ce consideraţi că aţi învăţat din cele două colaborări?

Sunt doi oameni foarte diferiţi, evident, dar care au o indiscutabilă loialitate faţă de organizaţia pentru care lucrez şi, deci, mi-a fost foarte uşor să-i urmez şi să colaborez cu ei şi să-i susţin în eforturile lor. Kofi Annan este un om cu o carismă extraordinară, cu o autoritate morală ieşită din comun, cu o blândeţe, are un scris, aşa, de fetiţă, care are aerul unui lider tribal din Ghana. Este fiul unui şef de trib din Ghana, deci are sânge albastru, în sensul ăsta. De la Ban Ki-Moon am învăţat cât de important e să comunici. El are un cabinet, practic, din care am făcut parte timp de doi ani, care comunică de 100 de ori mai mult decât predecesorul lui. Kofi Annan vorbea puţin şi când considera el că e strategic. A putut să facă asta pentru că încă nu venise Facebook şi Twitter şi epoca în care ne găsim acum. Când lucrezi cu oameni la nivelul ăsta ai şansa să înveţi nu doar de la ei, ci şi de la interlocutorii lor, când mergi cu ei la un summit: G20, G8, Davos.

Cum vă veţi împărţi între New York şi Bucureşti, acum că v-aţi căsătorit?

Răspunsul simplu este că încă nu ştim, că e o perioadă de două luni, aglomerată pentru fiecare din nou. Ovidiu are alegeri în decembrie, eu am nişte angajamente atât în New York, cât şi în Orientul Mijlociu, într-o misiune Siria-Israel şi nu. Am hotărât câ luăm o hotărâre după ce ne încheiem angajamentele astea pe care le avem la ora actuală.

Cum v-aţi cunoscut? Aţi avut un sentiment de reticenţă, ştiind că este politician când l-aţi cunoscut?

Pentru câteva secunde, da, până când mi-am dat seama că este mult mai mult decât un poltician. Este un om cu o capacitate intelectuală ieşită din comun, cu un simţ al umorului extrem de fin şi e un filosof şi un scriitor în primul rând. Abia după aceea e politician şi din cauza asta un politician bun, zic eu, deci, a fost cumva inevitabil. Ne-am cunoscut în Iordania, în Aman, acum un an. Eram la o conferinţă pe problema Siriei, iar Ovidiu îşi vizita legături din regiune, din Israel şi din Iordania.

Pe final aş dori să vă întreb dacă vă este dor de România şi dacă, în unele momente, vă gândiţi ce ar fi fost dacă aţi fi rămas aici?

 Îmi este dor, evident, dar sunt adepta unui dor moderat, pentru că nu poţi să laşi sentimente de genul ăsta să o ia razna, pentru că te urci în primul avion. Deci, păstrez legături strânse cu familia, am venit în România de două-trei ori pe an în ultimii 20 de ani de când sunt plecată, vin cât pot de mult şi în ultimul timp şi mai des de atât, evident. Am un anturaj impresionant de români la New York, de prieteni din facultate şi ne astâmpărăm dorul de casă împreună, evident. Lumea e mică, mai nou, Facetime, Skype, nu e greu. Citesc presa, încerc să ţin legătura cu ce se întâmplă aici, bunica mă actualizează cu ştirile politice tot timpul, deci, aşa trece dorul.

Citește și: