Pentru statul român, Brâncuși e doar manifestarea unui complex de inferioritate

În 1951, mai-marii vremii și-au propus (din fericire, nu au izbutit) să-i dărâme „Coloana” de la Târgu Jiu. La puțină vreme după ce-au opintit să-i pună la pământ lucrarea amintită și s-o valorifice la fier vechi, autoritățile comuniste au refuzat, cu mânie proletară, să accepte moștenirea pe care sculptorul a dorit s-o lase statului român – și anume atelierul său parizian, cu toate lucrările ce se vor fi aflat într-însul la data decesului artistului. Acum, reconstruit în preajma Centrului Georges Pompidou, atelierul sculptorului se găsește în proprietatea statului francez și găzduiește mai bine de 200 de lucrări ale artistului, sute de plăci fotografice realizate de acesta și o impresionantă colecție de instrumente de lucru și de obiecte personale.

După 1990, aceeași „Coloană” a fost supusă unui foarte controversat proces de restaurare, ale cărui efecte asupra lucrării (de la structura de rezistență la finisare) nu au fost încă, obiectiv, evaluate.

Mai aproape de zilele noastre s-a luat decizia de a se „curăța” lucrările din piatră ale Ansamblului Monumental de la Târgu Jiu – „Poarta sărutului” și „Masa tăcerii”. Zis și făcut: numitele obiective au fost spălate cu detergent și jet de apă cu mare presiune, precum se spală basculantele pe șantier. Intervenția s-a lăsat cu găuri și fisuri.

În timp ce la Târgu Jiu lucrările lui Brâncuși erau bombardate cu apă, la București s-a născut ideea creață de a-l deshuma pe „românul nostru” și de a-l aduce acasă, în Hobița natală. Propunerea s-a bucurat chiar de o deloc de neglijat susținere politică. Acum, Brâncuși odihnește în cimitirul parizian Montparnasse, avându-i parteneri de veșnicie, printre alții, pe: Antoine Bourdelle, Carlos Fuentes, Man Ray, Guy de Maupassant, Emile Zola, Serge Gainsbourg, Jean Paul Sartre, dar și pe „colegii” de origine română Clara Haskil, Eugène Ionesco, Tristan Tzara, Emil Cioran.

Spuneam de Hobița, unde din casa în care s-a născut Brâncuși au mai rămas, prin „grija” celor care chiar ar fi trebuit să aibă grijă de ea, doar niște bârne care putrezesc de zeci de ani (Muzeul Brâncuși din Hobița funcționează într-o casă alăturată, dar care nu are nicio legătură cu sculptorul).

Într-un elan heirupistic, statul român a încercat să înscrie Ansamblul Monumental de la Târgu Jiu pe Lista patrimoniului mondial UNESCO. Din pricina felului în care a fost alcătuită documentația, tentativa s-a soldat cu un rușinos eșec.

Încă și mai recent, statul român și-a propus să cumpere, de la un proprietar particular, o lucrare de Brâncuși – „Cumințenia pământului”. Rezultatul a fost (și este, încă) un circ penibil care transcende mai multe guverne.

Brâncuși ăsta se dovedește a fi, pentru noi, chiar și la 140 de ani de la nașterea sa, o bătaie de cap în plus, o belea care se tot ține scai de capul nostru.