no author
Oana Despa
367 vizualizări 26 dec 2017

Abandonaţi de la naştere, în spital, Daniel şi Gabriel s-au luptat 26 de ani cu viaţa din casele de copii sau din centrele de plasament. Bătăile primite de la copii mai mari din centru au fost cel mai mare chin, ei ajungând să lucreze cu ziua, să strângă bani ca să le dea celor mari ca să nu îi mai lovească. Uneori, le dădeau chiar şi cadourile de Crăciun.

"Când veneau sărbătorile, ne bucuram pe moment doar când primeam cadoul, dar nicidecum nu ne trecea prin cap că am putea să bucurăm de ceva din acel cadou, nici de o bomboană de pom pentru că ni le luau cei mari. Le dădeam de bunăvoie, sperând că nu ne vor mai bate, dar tot ne luam bătaie şi rămâneam şi fără cadouri. Dar cea mai mare tristeţe era când vedeam că alţi copii plecau acasă, la familii, iar noi rămâneam cu cei care ne chinuiau. (...) Ca să ne ferim de bătăi, făceam tot posibilul să mergem în sat, la muncă, cu ziua şi dacă banii câştigaţi nu îi aduceam lor, ne primeam porţia (de bătaie – n.r.). Le dădeam banii celor mari doar ca să nu se mai bată", a povestit, pentru MEDIAFAX, Daniel Lungu, unul dintre cei doi fraţi.

Abuzurile fizice la care au fost supuşi în interiorul centrului au continuat ani la rând, cei doi fraţi explicând că nu era nevoie de un motiv anume pentru care să ajungă "prada" copiilor mai mari.

"Pentru mine era o bucurie când începea anul şcolar pentru că scăpam de cei mari, ei mergeau la liceele din oraş, iar noi rămâneam în sat, iar când veneau vacanţele, ne gândeam la ce era mai rău. Vacanţele erau un coşmar pentru noi. Ei nu aveau nevoie de un motiv să bată copiii, pentru ei era o satisfacţie, o plăcere. Ei făceau un fel de experimente pe noi. Dacă vedeau pe cineva fericit, ziceau că trebuie să îi dea un motiv să nu mai fie aşa fericit. Nu conta dacă era zi sau noapte, veneau din cluburi şi dacă îşi creau pe acolo probleme, veneau şi se descărcău pe noi. Chiar dacă dormeam, ne trezeau şi simţeam că pica cerul peste noi", a explicat Gabriel Lungu.

Cel mai greu, spun cei doi fraţi, era că personalul centrului nu lua nicio măsură pentru a stopa aceste abuzuri pentru că şi lor le era frică, aşa că, prefereau "să ascundă sub preş mizeria".

Până au terminat opt clase, Daniel şi Gabriel au crescut într-un centru dintr-un sat din Suceava, iar la 14 ani, viaţa lor avea să ia o altă cotitură, când au fost daţi afară din centru.

"Nici nu ne-am putut bucura de Sărbătorile Pascale pentru că a venit educatorul de la grupă şi ne-a anunţat că vom părăsi sistemul de ocrotire, aşa se dădeau afară copii, pe bandă rulantă. Am umblat pe străzi o zi şi o noapte. Norocul nostru a fost că am avut inspiraţia şi iscusinţa şi am apelat la presa locală. Presa l-a contactat pe asistentul social care făcea anchetele şi l-a întrebat: dacă aceşti minori păţesc ceva, răspundeţi penal? Iar lucrul acesta cred că i-a mişcat. Şi ne-au făcut reintegrarea în sistem. Dar bucuria noastră cea mai mare a fost că am salvat şi pe alţii care erau în situaţia noastră", a adăugat Gabriel.

Dragostea unul faţă de celălalt, ambiţia şi credinţa în Dumnezeu i-au ajutat să nu îşi piardă nicio clipă speranţa, iar cel mai important lucru pentru ei a fost să înţeleagă că şcoala este singura lor şansă.

"Când ne-am întors în centru, am cerut, la Protecţia Copilului, doar şansa de a fi reintegraţi pentru că noi vrem să facem şcoală. Nu vrem să ajungem nişte delicvenţi, nu vrem să ajungem să furăm sau să dăm în cap. Le-am spus că nu vrem să ajungem să facem şi noi copii, să îi abandonăm ca şi ei să treacă prin tot ce am trecut noi. În primul an de liceu am conştientizat şi noi ce înseamnă drepturile copilului. (...) Situaţiile prin care noi am trecut nu am vrut să le transmitem şi celorlalţi. Dacă noi suntem fraţi şi am fost alături unul de celălat, am zis să ne comportăm ca fraţi mai mari pentru cei mai mici din cămin", a declarat Gabriel.

Cei doi fraţi au terminat liceul sportiv din Suceava, iar, după ce au dat bacalaureatul, au aflat că Guvernul României oferea locuri speciale la facultăţile din Bucureşti pentru cei care erau în situaţia lor. Astfel, au ajuns studenţi la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială.

"Am urmat şi un master în sănătate pentru că am vrut să combinăm socialul cu sănătatea. Eu sunt asistent social şi lucrez cu copiii din case şi le spun mereu că eu sunt cel mai bun exemplu pe care îl pot avea în faţa ochilor. I-am învăţat să îşi gestioneze banii, le-am adus facturi de acasă să vadă ce înseamnă să laşi lumina aprinsă degeaba. Caut tot timpul activităţi pentru ei, sunt mereu alături de ei", a explicat Gabriel.

În ciuda problemelor prin care au trecut, Daniel şi Gabriel sunt conştienţi că poate nu ar fi reuşit niciodată să termine o facultate sau un program de masterat şi să aibă un un loc de muncă dacă ar fi rămas în familia lor biologică.

"Ţinem legătura cu familia noastră, avem şi patru nepoţei frumoşi pe care îi iubim. Ţinem foarte mult la familie, indiferent de situaţia care a fost, care ne-a marcat şi încă ne marchează, dar ne respectăm părinţii. Poate dacă noi am fi rămas în familie, nu am fi fost abandonaţi, am fi ajuns să facem doar opt clase. Nu cred că am fi putut să dăm la un liceu de la oraş şi nu cred că părinţii ar fi avut resursele financiare să ne sprijine cu facultatea", a subliniat Daniel.

Fraţii Lungu au reuşit să-i ajute şi pe alţii ca ei să urmeze o facultate şi să îşi facă un rost în viaţă, dar spun că au fost alţi copii alături de care au crescut, care au ajuns să fie închişi pentru droguri sau furt.

"Au fost 15 colegi din centru care ne-au urmat, i-am tras după noi şi în asistenţă socială, şi în turism, arhitectură. Dar sunt cazuri, foşti colegi de ai noştri, care au ajuns şi la penitenciar din cauza anturajului. Era foarte simplu să intri într-un asemenea anturaj, dar noi am fost un caz fericit pentru că am fost doi, am avut suportul bisericii şi altfel am putut să ne sprijinim. El era mama pentru mine, eu eram tata şi invers", a precizat Daniel.

Gabriel este asistent social şi Daniel lucreză la o organizaţie non-guvernamentală care se ocupă cu sprijinul copiilor instituţionalizaţi.

Cei doi fraţi îi sfătuiesc pe toţi cei care se află în astfel de situaţii, aşa cum au fost şi ei, să se automotiveze şi să înţeleagă că educaţia este cel mai important pas pe care îl pot face.

"Eu am fost şocat când copiii de la centrul unde eu lucrez mi-au zis că merg la şcoală doar pentru bursa socială. Mulţi îmi spun că nu îi mai interează şcoala, că nu are la ce să îi ajute. Eu le-am spus că insist şi vreau să îi conving că şcoala este şansa lor. Totul depinde de mentalitatea lor. Noi, orice vorbă bună primeam, o luam ca atare şi învăţam din ea", a povestit Gabriel.

--

Citește și: