Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
1535 vizualizări 15 mai 2018

Dar vocea lui, de la un timp, nu l-a mai definit pe el, nu l-a mai completat, trecând, silabă cu silabă, de la om - cu toate stările, profunzimile, metaforele, culorile, acutele şi gravele sale, cu toate nuanţele ei -, la fenomen, devenind, pe loc, vocea omenească a sportului. Sunetul formelor în mişcare. Ţipătul renaşterii tuturor trupurilor căutându-se dincolo de limite, de standarde, de recorduri. Respiraţia limpede, în pragul colapsului, în milisecunda sufocării. Ordinea pulsului trecut de 200 de bătăi pe minut. Recompunerea culorilor descompuse în oglinda de gheaţă a patinoarelor. Ridicarea la sublim a sprintului lui Rodion, la Stockholm, atunci când regimul comunist a făcut ca Vocea să se stingă, întâia oară, pentru o lungă perioadă de timp – pentru că rostise un remarcabil şi simplu adevăra: România ar putea fi mai bine cunoscută în lume, şi mai apreciată, dacă şi-ar lăsa valorile să performeze şi dincolo de graniţe. Elogiul cross-ului scurt, la fileu, când mingea planează peste praful de zgură, alunecând pe pata de sudoare, căzută acolo din musţăţile lui Ţiriac.

„Zece! Zece!! Zece!!!” a reverberat Vocea, în ’76, la Montreal, dând glas „exploziei” de bucurie a Nadiei, neauzită, mută în cuminţenia ei de copil modest.

Şi Vocea repovestea nota „1.00” în istoria lui 10.

Mărturisesc că, până astăzi după-amiază, n-am ştiut trăsăturile lui Cristian Ţopescu la tinereţe. Am văzut nişte poze, la televizor. Nu l-am recunoscut. Pe cele de la maturitate, pe cele ale maestrului, da.

Am înţeles astfel că, zeci de ani, Vocea recompunea în capul meu, prin stări, explicaţii, descrieri, povestiri, emoţie, exprimarea bunului gust şi a culturii generale remarcabile, spiritul sacrosantă a sportului.

Sportul românesc şi mondial avea Voce. Vorbea cu noi, iar noi îi recunoşteam timbrul, îi înţelegeam spusele, prindeam nuanţele, îi simţeam căldura şi ironia. Ne spunea ce simte, ce vrea, ce gândeşte, încotro se îndreaptă…

Cristian Ţopescu a plecat. Sportul a rămas aproape mut. Ca o parte a muzicii, ca foarte mult teatru, dacă îmi este permis, după ce au plecat de lângă noi, la fel de grăbiţi, o istorie de voci.

--

Citește și: