4 martie 201708:383475

Viaţa în multinaţională: marketingul şi vânzările nu se suportă, iar toţi urăsc HR-ul

Cei de la marketing îi urăsc pe cei de la vânzări pentru că ei sunt cei care iau bonusurile, în timp ce crearea şi promovarea produsului le-au aparţinut.

Cei de la vânzări îi urăsc pe cei de la marketing că nu promovează suficient produsele în piaţă sau că produsele imaginate de cei de la marketing nu au nicio legătură cu ce vrea clientul. Iar din acest motiv ei nu pot să vândă şi nu pot să-şi ia bonusurile.

Cei de la financiar îi urăsc pe ce de la vânzări că nu vând suficient, că nu vând bine, că nu recuperezează banii din piaţă şi că astfel ei nu au bani să plătească salariaţii, impozitele şi taxele la stat, creditele la bancă, furnizorii – oricum ei sunt ultimii pe listă la plată.

Cei de la marketing, vânzări, financiar îi urăsc pe cei de la HR, că nu le aduc oameni buni, ieftini şi gata pregătiţi astfel încât odată ce sunt angajaţi să înceapă să producă „de ieri”.

Cei din producţie îi urăsc pe cei de la marketing şi vânzări pentru că nu sunt ei cei care fac produsul zi de zi, pentru că nu ei trebuie să găsească soluţii ca produsul să funcţioneze, pentru că niciodată nu beneficiază de cele mai bune echipamente şi trebuie să improvizeze, pentru că simt pe pielea lor că nu sunt apreciaţi în faţa managementului mai mult decât vânzătorii, care în afară să dea din gură nu sunt în stare să schimbe o piuliţă.

Oricum cei de la HR nu fac niciodată nimic, angajează cei mai proşti oameni pe banii cei mai mulţi, îşi angajează prietenii în joburi bine plătite, nu au niciodată bani pentru training mai jos de conducerea executivă, nu fac team buildinguri bune niciodată.

Cei de la HR îi urăsc pe toţi pentru că atunci când nu se plătesc salariile la timp telefoanele sună fără oprire, iar fetele de acolo sunt scoase vinovate de angajaţi pentru că nu sunt plătite salariile.

CEO-ul companiei îi urăşte pe toţi pentru că nimic nu merge în firmă, pentru că cei de la vânzări nu mai au suflu, au devenit prea graşi după bonusurile încasate în trecut, pentru că cei de la marketing nu mai vin cu produse şi servicii salvatoare care să se vândă singure, pentru că cei de la financiar ţipă după bani, că banca nu e plătită, că statul blochează conturile, că nu sunt taxele plătite, că nu sunt bani de salarii.

Dacă totul ar fi mers bine şi nu ar fi fost ocupat cu aceste treburi minore, CEO-ul ar fi avut timp să se gândească la viitor, la business development, la noi strategii pentru cucerirea pieţelor, ar fi putut să meargă la conferinţe şi seminarii la care să întâlnească potenţiali clienţi etc.

Mai mult decât atât, CEO-ul are pe cap şi acţionarul/acţionarii care îl întreabă de sănătate, care vor rezultate imediate, pentru că îl plătesc cu 5.000 – 10.000 de euro pe lună, plus bonus.

Acţionarii sunt nervoşi pentru că au dat firma unuia care nu face nimic, care le mănâncă banii (în cazul în care au pus ceva bani în joc) fără să livreze rezultate, care face scandal când nu-şi atinge ţintele puse tot de el şi care, când a fost angajat, a trebuit să-i dea fie un bonus, fie să semneze un contract de management cu 12 salarii de plecare în cazul în care este dat afară.

Cam aşa se întâmplă lucrurile în companii şi fiecare dintre voi ştie acest lucru.

Când o companie este în perioada de creştere şi are bani de investiţii, toată lumea e fericită. Mai nimeni nu se uită la costuri, orice plan de promovare este aprobat, bonusurile de vânzări sunt date fără probleme, chiar vânzătorul îşi stabileşte cât să încaseze dacă vinde ceva, cei de la HR pot să angajeze pe cine vor numai să umple organigrama, cei de la financiar au conturile pline de bani şi plătesc orice factură, că nimeni nu se uită la ea, CEO-ul e vedetă în firmă pentru că predică viitorul glorios.

Mult mai greu este când vin perioadele de criză şi de stabilitate, când ratele de creştere cad, când nu mai sunt bani de cheltuit şi de investit, când apar lacunele în pregătirea angajaţilor, când toată lumea se uită la fiecare euro care pleacă din firmă, când produsele şi serviciile nu se mai vând singure, când trebuie service şi angajaţii trebuie să răspundă la telefon clienţilor, când apar întârzierile la plată, când datele puse pe ecran sunt departe de buget etc.

Atunci toată lumea este nervoasă pe toată lumea, toţi dau vina pe ceilalţi pentru neîndeplinirea bugetului, mulţi încep să-şi caute de lucru în altă parte pentru că „nu mai este ca înainte, nu mai sunt bani”, apar primele programe de restructurare etc. Acţionarii se uită la alţi CEO, la alţi directori, din afară, care să vină cu sânge proaspăt şi să readucă firma pe o creştere de două cifre.

Companiile din România, atât cele antreprenoriale, cât şi multinaţionalele, au experimentat toate aceste cicluri – de la intrare pe piaţă, dezvoltare, creştere accelerată de nu le venea să creadă, criză, cădere, stagnare şi reintrarea pe o creştere lentă, în cea mai bună situaţie.

Poate fi altfel? Pot fi puşi toţi la masă în toate ciclurile de viaţă ale unei companii astfel încât atunci când e criză pierderile să fie minime, nu maxime? Sau totul este un dat şi face parte din viaţa curentă a unei firme, cu perioadele de creştere şi de cădere?

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.