22 februarie 201720:542312

Un ONU arab

Istoria Ligii Arabe, care începe în 1945, e povestea unui eşec înecat într-o retorică torenţială.


22 de membri (inclusiv Palestina), reprezentând o populaţie de peste 350 de milioane, se întâlnesc în sesiuni de două ori pe an, în intervalele dintre sesiuni conducerea revenind unui secretar general. În istoria Ligii Arabe, secretarii generali au fost şi sunt diplomaţi egipteni (cu excepţia unui interval de 12 ani, din 1979 până în 1991, când Egiptul a fost exclus din cauza încheierii tratatului de pace cu Israelul). Sediul Ligii se află la Cairo. Fiecare ţară, indiferent de mărime, are un singur vot, deciziile se iau cu majoritate, însă nu există un mecanism care să oblige membrii să le şi respecte.

Lumea arabă a fost mereu dezbinată, în ciuda sforăitoarelor declaraţii reciproce de prietenie şi a aripatelor aspiraţii de unitate.

Mulţi ani de zile, odată cu întemeierea statului, în 1948, principalul subiect al Ligii Arabe a fost Israelul, culminând – după Războiul de Şase Zile (5-10 iunie) – la 1 septembrie 1967, cu celebra Rezoluţie de la Khartum a “celor trei nu”: “Nu păcii cu Israelul, nu recunoaşterii Israelului, nu negocierilor nu Israelul”.

În răstimpul Războiului Rece (1947-1991), membrii Ligii Arabe s-au poziţionat unii faţă de ceilalţi după cum se aflau în sfera de influenţă a Rusiei sau a Americii.

În 1962, războiul civil din Yemen i-a contrapus pe egipteni saudiţilor (astăzi, în Yemen, sunt aliaţi).

Culmea neputinţei de a se armoniza a fost în perioada Războaielor din Golf şi apoi la invadarea Irakului în 2003 (care a dat un avânt neaşteptat puterii şiite de la Tehran).

După ce Liga Arabă a contribuit la debarcarea lui Gaddafi (Libia era membru al Ligii), a luptat fără succes la debarcarea lui Bashar al-Assad (în prezent, Siria e exclusă din Ligă, locul său fiind ocupat de opozanţii regimului). Irakul (Siria fusese singurul membru al Ligii care l-a susţinut în războiul cu Iranul), Libanul şi Algeria (primele două ţări – member fondatoare ale Ligii) au continuat să susţină regimul de la Damasc, în timp ce Arabia Saudită, Qatarul şi Iordania alimentau opoziţia.

Şi în lupta contra terorismului poziţiile sunt divergente în Liga Arabă. După ce l-au susţinut logistic şi l-au încurajat, acum Arabia Saudită şi Qatarul, alături de Iordania şi Emiratele Arabe Unite bombardează autointitulatul Stat Islamic. Cu ISIS luptă şi Irakul, dar antrenat şi sprijinit de Iran.

În 2014, saudiţii erau pregătiţi să finanţeze o forţă de apărare comună (un NATO arab, ar zice iubitorii de comparaţii excesive). Atunci, Arabia Saudită şi-a mărit bugetul militar cu 13 miliarde de dolari, ajungând la 80,8 miliarde. Problema care se pune şi astăzi – sau mai ales astăzi – este pe cine ar apăra această forţă contra cui.

Sunniţi constituie marea majoritate a componenţilor Ligii Arabe. Există însă şi destui şiiţi, mai ales în Irak, Liban şi Bahrein  (bază navală americană, ca să scurtăm explicaţia).

Lupta care se dă astăzi pentru supremaţie în Orientul Mijlociu este între Arabia Saudită şi Iran, între sunnism şi şiism, dacă ţinem s-o definim în termeni religioşi. În acest conflict are explodează uneori în războaie de proximitate, Liga Arabă n-are mare lucru de făcut, dar – ca de obicei – multe de spus. Iar conflictul arabilor sunniţi saudiţi cu persanii şiiţi din Iran a început de pe vremea ayatollahului Khomeini, din clipa când fondatorul teocraţiei iraniene a decretat că monarhia nu e compatibilă cu Islamul.

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.