Un colaborator al adevărului

Papa Ratzinger va împlini 91 de ani. La 90, a „petrecut” în stil bavarez. A băut chiar și o bere cu fratele mai mare, Georg (94 de ani), fostul dirijor al corului Catedralei din Regensburg.

Cine știe dacă anul acesta Papa Emerit se va mai opri din pelerinajul spre Casă, pentru a-și serba ziua. De acest pelerinaj spre Împărăția lui Dumnezeu, despre le scria în urmă cu aproape două luni cititorilor cotidianului Corriere della Sera, îngrijorați de starea sănătății sale, se pregărește asiduu de când a părăsit pontificatul, retrăgându-se în mănăstirea Maica Bisericii ascunsă în grădinile Vaticanului.

Marți dimineață un cotidian din Lazio titra că Benedict al XVI-lea e mort, dezmințind știrea abia câteva ore mai târziu, destul ca zvonul să se întindă. În după-amiaza aceleiași zile, l-a vizitat Papa Francisc, cum o face de obicei în preajma sărbătorilor, și rumorile s-au stins.

Mă gândesc mult la Papa Ratzinger, care pe 19 aprilie 2005, la ora 18.48, ieșea în balconul bazilicii Sfântului Petru să dea prima binecuvântare Urbi et Orbi (Orașului și Lumii): „Iubiți frați și surori, după marele papă Ioan Paul al II-lea, cardinalii m-au ales pe mine, un simplu și umil lucrător al viei Domnului. Mă consolează faptul că Dumnezeu știe să lucreze și să acționeze cu instrumente precare și, peste toate, îmi pun nădejdea în rugăciunile voastre”.

Papa Ratzinger n-a fost deloc un „instrument precar” al milei lui Dumnezeu. „Unul dintre cei mai inovativi și prolifici teologi din modernitatea târzie” a fost, din poziția de prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței, îngerul păzitor al Papei Ioan Paul al II-lea. Dacă și marele papă Francisc (la asta mă gândesc) ar avea alături un Ratzinger, i-ar fi mult mai ușor să răzbească în hățișul de contestări doctrinare.

Secretarul personal al Papei, monseniorul Georg Gänswein, care îl însoțește credincios de peste cincisprezece ani și îl va petrece până la capăt, povestea că atunci când l-a văzut întâia oară înveșmântat un straiele pontificale, în Capela Sixtină, sub fresca „Judecății de Apoi” a lui Michelangelo, i s-a părut că vede un norișor. La aniversarea de anul trecut, Benedict al XVI-lea primise în dar o carte, proaspăt scoasă de sub tipar, intitulată „Deasuora norilor cu Papa Benedict al XVI-lea” – o culegere a discuțiilor purtate cu ziariștii în avion, în călătoriile sale pastorale.

În „Ultimele convorbiri”, publicată în acum doi ani, Peter Seewald l-a întrebat: „Ce ar trebui scris pe piatra de mormânt a Sanctității Voastre?”. Papa Emerit a răspuns zâmbind: „Nimic! Doar numele”. Iar interlocutorul și-a amintit de motto-ul său: „Colaboratori ai adevărului” (Cooperatores veritatis).

„- Cum ați ajuns la acest motto?

– Așa: multă vreme adevărul a fost pus între paranteze, fiindcă pare a fi prea mare. Afirmația este ceva ce, de fapt, nimeni nu îndrăznește să rostească, așa încât și în teologie a fost părăsită în mare măsură noțiunea de adevăr. În acei ani de luptă, anii ’70, mi-a devenit limpede: dacă omitem adevărul, de ce mai facem toate astea? Așadar, adevărul trebuie să intre în joc. Evident, nu putem spune „eu dețin adevărul”, ci adevărul ne deține, el ne-a atins (…).

– „Colaborator al adevărului” ar fi potrivit și pentru piatra dumneavoastră funerară.

-De vreme ce e deviza mea, mi-ar putea sta și pe piatra de mormânt”.