Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
2123 vizualizări 28 aug 2017

Biserica Romano-Catolică l-a aşezat în rândul sfinţilor, Biserica Ortodoxă - în rândul Fericiţilor, neputând să treacă peste două dintre greşelile dogmatice ale autorului “De civitate Dei” (Despre cetatea lui Dumnezeu): teoria predestinării absolute (există oameni destinaţi din veci mântuirii şi oameni destinaţi din veci osândei) şi teoriei despre purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul (filioque).

Personalitate fabulousă a secolelor III-IV, filosof, retor, mai apoi teolog şi episcop, Augustin s-a stins la 28 august 430, în oraşul slujirii sale, Hippo-Regius, din provincia romană Africa. (Abia după trei sute de ani moaştele sale au fost aduse în Pavia).
Există două pe lume două cetăţi, spunea, una – civitas Dei – cetatea celor buni şi virtuoşi, iar cealaltă – civitas terrena (cetatea pământească) – a celor rău şi păcătoşi: “Aşadar, două iubiri au ridicat două cetăţi – iubirea de sine până la dispreţul de Dumnezeu a făcut cetatea pământească şi iubirea de Dumnezeu până dispreţul de sine a făcut cetatea cerească”.

Capodopera literară, ”Confesiunile” este, din vasta sa operă, cea mai cunoscută. Acolo îşi povesteşte istoria convertirii, urmărind balansul dureros între credinţă şi tăgadă. Din ”Confesiuni” citez, în speranţa că, dacă n-aţi deschis-o încă, într-o bună zi o veţi deschide ca să aflaţi câteva răspunsuri.

”Îl iubesc ca pe o lumină, ca pe o voce, ca pe o mireasmă, ca pe o hrană, ca pe o îmbrăţişare, când Îl iubesc pe Dumnezeul meu. El este lumina, vocea, mireasma, hrana, îmbrăţişarea omului meu interior, unde străluceşte în sufletul meu o lumină pe care n-o cuprinde nici un loc, în care răsună o melodie pe care n-o răpeşte timpul, unde se răspândeşte o mireasmă pe care n-o împrăştie suflările vântului, unde se gustă o hrană pe care nici o lăcomie n-o împuţinează şi unde se petrece îmbrăţişarea pe care nici o sărutare n-o desface”.

Papei Ioan Paul al II-lea îi plăcea să-l citeze pe Augustin când argumenta importanţa muzicii în Liturghie: „Cine cântă se roagă de două ori”. Papa Francisc a invocat în câteva rânduri  pasajul acesta: “"Putea să existe milostivire mai mare faţă de noi, nefericiţii, decât aceea care L-a împins pe Creatorul cerului să coboare din cer şi pe Creatorul pământului să se îmbrace cu un trup muritor? Chiar acea milostivire L-a împins pe Stăpânul Lumii să Se îmbrace în natura de servitor, în aşa fel încât deşi fiind pâine să-I fie foame, deşi fiind săturare să-I fie sete, deşi fiind putere să devină slab, deşi fiind mântuire să fie rănit, deşi fiind viaţă să poată muri. Şi toate acestea pentru a sătura foamea noastră, pentru a alina arşiţa noastră, pentru a întări slăbiciunea noastră, pentru a şterge fărădelegea noastră, pentru a aprinde milostivirea noastră”.

În cartea a X-a, capitolul 27 al ”Confesiunilor” există câteva rânduri deasupra cărora n-am găsit încă nimic în afara Scripturii (”Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”, Evanghelia după Marcu 9,24): “Târziu Te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă! Târziu Te-am iubit! Şi, iată, Tu erai înlăuntru, iar eu înafară şi acolo Te căutam. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine...”.

Citește și: