12 martie 201719:0760599

„Ruşinea” CCR sau „ruşinea” DNA?

Am aşteptat ca pe sfintele scripturi motivarea deciziei CCR privind conflictul constituţional dintre DNA şi Guvernul României, pe cazul anchetei OUG 13, pentru că exista un mare risc: ca procurorilor să li se închidă pe vecie uşa în nas în cazul anchetelor care vizează miniştrii, ba chiar poate întregul Parlament. Iniţial, am citit la foc rapid zecile de pagini şi am dat furios cu pumnul în masă, aşa cum au făcut-o mulţi: cum îşi permit să se pronunţe, ca nişte judecători de instanţă ordinară, aceşti arbitri constituţionali, pe actele incipiente ale unei anchete a procurorilor, care este protejată de lege? Aveam să aflu, până la capătul celor peste 80 de pagini, că exact pe acest principiu s-a enervat chiar unul dintre judecătorii CCR, Livia Stanciu, care s-a opus deciziei finale. Apoi, am luat pe îndelete textul la citit. Şi m-am crucit în faţa modului în care DNA a considerat că îşi face treaba în cazul OUG 13. Şi am văzut că în timp ce argumentele motivării CCR se înşiruie logic, chiar dacă o fac într-o modalitate fără precedent, cele ale DNA par puerile şi ţin de formă, iar cele ale Liviei Stanciu critică mai degrabă maniera fără precedent de a arbitra a CCR şi admisibilitatea sesizării, nu fondul problemei. Şi m-am calmat. În opinia mea, dar şi a unor jurişti a căror părere chiar contează, drobul de sare nu a căzut, iar procurorii îşi pot face treaba în continuare nestingheriţi, însă nu plecând la vânătoare de decizii politice, pe fantezii juridice, de-a valma, că poate pică ceva.

Au curs din nou cuvinte grele la adresa celor 9 „dumnezei” ai României, judecătorii CCR: „ruşinos”, „derapaj nepermis”, „roşii”. Nimic nou, de altfel, la fel se întâmplă de vreo 10 ani încoace, la toate deciziile controversate, de la suspendarea lui Băsescu, la excluderea SRI din dosarele penale ale procurorilor. Opinia publică şi unii jurnalişti privesc din păcate acest domeniu al arbitrajului constituţional ca pe o partidă de fotbal. Le-a dat cartonaş roşu alor noştri (adăugaţi aici tabăra politică favorită)? E huo, se dezlănţuie iadul mai ceva ca vocalizele celebrei Floricica Dansatoarea. Ne-a dat unşpe metri contra ălorlalţi? E bravo, sunt „nişte magistraţi de mare calibru”, ca să citez dintr-un cunoscut formator de opinie unidirecţional.

Din păcate, cele mai multe voci care s-au făcut auzite până acum în spaţiul public par să fi citit doar opinia separată a judecătoarei Livia Stanciu, care s-a opus deciziei colegilor săi, şi mai puţin ce au spus ceilalţi 8 judecători de la CCR, care au dat decizia finală. Şi unii, şi alţii au argumente solide, care merită trecute în revistă. Să vedem, deci, unde sunt „ruşinea” şi „derapajul”.

Din câte am putut înţelege ca nespecialist, iată ce spune decizia CCR. Procurorii DNA au pornit o anchetă privind circumstanţele adoptării blamatei OUG 13 de către Guvernul României, pornind de la un denunţ depus de nişte membri ai societăţii civile (nu ne vom lega de background-ul lor, pentru că este irelevant situaţiei), care îi acuzau pe premierul Sorin Grindeanu şi pe ministrul Justiţiei Florin Iordache de favorizarea făptuitorului Liviu Dragnea şi de prezentarea de date false, cu rea-credinţă, Preşedintelui Iohannis şi Parlamentului României. În ancheta lor, procurorii DNA au pornit însă la drum anchetând oportunitatea politică şi legalitatea tehnică (respectarea avizelor şi procedurilor) pentru adoptarea acestui act normativ, OUG 13, zice CCR, lucru care nu este permis organelor de cercetare penală, ci intră în atribuţiile exclusive ale Parlamentului României (care a delegat Guvernul să legifereze în locul său, prin ordonanţe de urgenţă, şi care putea ulterior să respingă sau să adopte OUG-ul) şi ale CCR (care verifică legalitatea tehnică şi constituţionalitatea actelor normative, din oficiu sau la sesizarea actorilor statali îndreptăţiţi să o facă).

Concluzia CCR este că procurorii trebuie să se rezume la a ancheta fapte penale, prevăzute ca infracţiuni de Codul Penal şi legile speciale, nu să facă cercetări penale privind aspecte de oportunitate politică şi tehnică legislativă asupra actelor normative ale Guvernului. Deci: miniştrii pot fi anchetaţi pentru fapte penale, inclusiv cele comise cu prilejul adoptării unui act normativ (se ia o mită, se comite un abuz în serviciu, se face un trafic de influenţă, se omoară o persoană, se şantajează un coleg, se fumează droguri la şedinţa de adoptare a actului normativ), dar nu pot fi anchetaţi strict pentru a stabili dacă acel act normativ a fost bun sau rău (politic, social) sau a fost respectată procedura de avizare şi adoptare a sa. Pentru astfel de „măgării” politice, dar nepenale, comise în adoptarea actelor normative, miniştrii, ca şi parlamentarii, trebuie traşi la răspundere tot politic, nu penal. O spune CCR, dar şi Comisia de la Veneţia (un alt fel de Curte Constituţională, la nivel european, la care publicul din România se raportează în acelaşi spirit fotbalistic – trebuie să o respectăm dacă e cu ai noştri, trebuie să o ignorăm pentru că oricum nu e obligatorie, dacă se pune de-a curmezişul alor noştri).

Pentru a ajunge la această concluzie, CCR a făcut un lucru în premieră şi de aici a pornit blamarea sa, atât din exterior, cât şi din partea judecătoarei Livia Stanciu, care în mod paradoxal a solicitat de data aceasta pasivitate din partea CCR „în stadiul actual al anchetei”, adică fix contrarul a ceea ce solicita pe arbitrajul CCR asupra contestaţiilor la OUG 13 – atunci cerea Curţii să intre la joc, nu să evite pronunţarea din motive procedurale. Pentru a putea verifica ce s-a întâmplat şi dacă într-adevăr DNA a intrat în conflict constituţional cu Guvernul, arogându-şi atribuţii pe care nu le avea, judecătorii CCR au luat la mână actele de urmărire penală ale procurorilor, din dosarul OUG 13. Şi s-a pronunţat pe ele, considerând că sesizarea penală de la care a pornit acest dosar trebuia clasată din start, pentru că nu îndeplinea criteriile de admisibilitate descrise în Codul de Procedură Penală.

Inadmisibil, cutremurător, derapaj grav, „huo Morar anti-Kovesi şi Dorneanu-PSD”, au strigat criticii CCR, care au arătat că CCR şi-a depăşit atribuţiile şi s-a comportat ca o instanţă de judecată ordinară sau, după cum a arătat Livia Stanciu, ca o cameră preliminară unde un judecător stabileşte legalitatea actelor de urmărire penală, pentru a stabili dacă dă drumul procesului sau întoarce dosarul la procurori, pentru refacere şi remedierea erorilor procedurale.

Corect, însă la fel de corect este şi argumentul judecătorilor CCR că nu puteau verifica temeinic existenţa acestui conflict DNA-Guvern, dacă nu studiau faptele petrecute între cele două instituţii. Iar faptele înseamnă ancheta procurorilor. De altfel, că ne place sau nu, CCR are de partea sa argumentul suprem, care este şi unul dintre motivele pentru care aceşti 9 judecători au fost porecliţi „Dumnezeii României”: pe lângă faptul că din 2003 încoace deciziile lor sunt inatacabile şi obligatorii (înainte puteau fi anulate printr-o supramajoritate parlamentară de două treimi), articolul 3 al legii de funcţionare a CCR închide gura oricui – „în exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale”.

Cu alte cuvinte, case closed. Dar ca să ne distrăm echidistant (cuvânt transformat de unii într-o jignire zilele astea), putem observa că fix aceiaşi oameni care acuză CCR că şi-a băgat nasul unde nu îi fierbe oala susţineau ca DNA să facă asta, pentru a da de cap dosarului OUG 13. Apărătorii anchetei DNA argumentau că procurorii nu pot ancheta dacă s-au comis infracţiuni la Guvern, fără să verifice şi cum s-a adoptat procedural OUG 13, adică exact ce a făcut CCR verificând cum a fost făcută ancheta DNA, pentru a stabili ce s-a întâmplat de fapt din punct de vedere constituţional. Diferenţa este că, în cazul CCR, legea şi Constituţia sunt de partea sa.

Dar să continuăm, de dragul dezbaterii. Şi să privim la ceea ce mie mi s-a părut mai grav decât că CCR a adăugat jurisprudenţei încă o premieră, pronunţându-se pe temeinicia unei anchete. Să privim la ce au făcut procurorii DNA, aşa cum reiese din motivarea CCR. Astfel, procurorii DNA au acceptat să ia în lucru o sesizare penală depusă chiar în aceeaşi zi cu şedinţa de Guvern în care a fost adoptată OUG 13 (nu ne putem abţine să ne întrebăm la ce oră a fost depusă această sesizare, dacă şedinţa de Guvern a avut loc „noaptea ca hoţii”), care viza în primă instanţă fapte care nu sunt de competenţa DNA, ci de a altor parchete. A doua zi, oamenii reclamanţi s-au întors la DNA şi au mai adăugat o faptă la cele sesizate, de data aceasta una de corupţie, atrăgând astfel şi competenţa de anchetare a DNA (era vorba de infracţiunea de folosire a influenţei de lider în partid, Liviu Dragnea, pentru obţinerea de foloase necuvenite). Zis şi făcut, imediat în aceeaşi zi procurorii dau drumul pe loc, la botul calului, urmăririi penale cu privire la aceste fapte (in rem). Celeritate, te halesc, dar poate era o zi mai liberă la DNA, între miile de sesizări şi dosare.

Ce constată CCR, în mod abuziv zic unii, în mod absolut justificat şi de altfel benefic pentru aflarea adevărului, zic alţii, că s-a petrecut de pe 1 până pe 24 februarie, în vinerea de dinaintea zilei când CCR a luat decizia de a bate la palmă DNA, zi în care procurorii s-au decis brusc să facă două lucruri – să extindă urmărirea penală la alte 3 infracţiuni, de asemenea care nu intrau în competenţa DNA, apoi în aceeaşi zi să claseze singura acuzaţie de corupţie din dosar, iar pe celelalte în total 5 infracţiuni (2 iniţiale plus cele 3 constatate de procurori pe parcursul cercetării penale) să le trimită la Parchetul General, pentru continuarea anchetei, pentru că faptele erau de competenţa acelor procurori, nu a DNA?

Că procurorii DNA au deschis acest dosar „pe genunchi”, preluând fără discernământ susţineri, insinuări sau aprecieri făcute de autorii sesizării penale, toate vizând nu aspecte infracţionale, ci aspecte politice, luări de poziţie publice ale unor politicieni şi suspiciuni procedurale neincriminate de Codul Penal, totul sub pretextul că orice sesizare penală trebuie conform legii să fie investigată. Că sub acoperişul unei singure acuze de corupţie, care de altfel a şi fost clasată pentru că „fapta nu există”, procurorii s-au apucat să verifice dacă adoptarea OUG 13 e bună sau e rea din punct de vedere legislativ (oportunitate) sau dacă ministrul Justiţiei a respectat procesul de avizare şi a ţinut cont de opinia specialiştilor (legalitate tehnică). Aceste lucruri sunt publice, se află şi în comunicatul de presă al DNA, care citează ordonanţa procurorilor pe care au avut-o sub ochi şi judecătorii CCR). Că procurorii au plecat la drum încadrând în mod eronat faptele, încadrări preluate ad litteram de la autorii „civili” ai sesizării penale.

Abia apărarea DNA în faţa CCR este cutremurătoare prin stângăcia ei: procurorul prezent în faţa CCR a susţinut că procurorii au respectat legea şi Codul de Procedură Penală pe tot parcursul acestei anchete şi că dacă e vreo problemă constatată de CCR, atunci ea precis e la legile respective, nu la modul în care au acţionat procurorii DNA. Un fel de superior „legea suntem noi”, iar dacă nu vă convine schimbaţi legea.

Tabloul general după întreaga tărăşenie? Ancheta DNA a funcţionat pe principiul „câine surd la vânătoare” – băgăm la înaintare nişte posibile fapte penale şi vedem ce pică pe parcursul cercetării. Problema e că faptele penale nu existau nici măcar în cele descrise de denunţători, dar asta se pare că nu a ridicat semne de întrebare procurorului de caz. CCR a stabilit, dacă nu era clar din legile şi Constituţia avute la îndemână, că de acum înainte procurorii nu au voie să facă „activităţi de cercetare penală cu privire la legalitatea şi oportunitatea unui act normativ adoptat de legiuitor”. Dacă însă adoptarea acelui act normativ se petrece prin infracţiuni, cu încălcarea legii penale (nu a normelor de avizare sau a procedurilor de tehnică legislativă), procurorii au mână liberă. Adică exact cum ar trebui să fi fost de la bun început, iar DNA doar s-a prefăcut, în acest dosar OUG 13, că face, după cum reiese din motivarea CCR.

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.