„România a fost cea mai antisemită țară a Europei antebelice”

Pentru că suntem țara în care toți clamăm că ne dorim adevărul (până dăm, din greșeală, peste el), iată o parte din adevăr. Îl povestește Hannah Arendt („Originile totalitarismului”), în cartea sa din 1963 „Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității răului”, publicată și la noi, în Editura Humanitas. 2007, în traducerea Marianei Neț.

N-am nimic de comentat, nimic de adăugat, decât paginile de unde am extras citatul: 230-234.

„Nu este o exagerare să spunem că România a fost cea mai antisemită țară a Europei antebelice. Încă din secolul al XIX-lea, antisemitismul românesc era un fapt bine stabilit. În 1878, marile puteri încercaseră să intervină, prin Tratatul de la Berlin, și să determine guvernul român să-i recunoască pe locuitorii evrei drept cetățeni români – chiar dacă ar fi rămas cetățeni de rang secund. Nu au reușit, iar la sfârșitul Primului Război Mondial toți evreii români – cu excepția câtorva sute de familii sefarde și a câtorva evrei de origine germană – erau încă străini rezidenți pe teritoriul românesc. A fost necesară întreaga forță a Aliaților, în timpul negocierilor tratatelor de pace, pentru a ‘convinge” guvernul român să accepte un tratat al minorităților și să acorde minorității evreiești cetățenia română. Această concesie, făcută de ochii lumii, a fost retrasă în 1937 și 1938 când, încrezători în puterea Germaniei hitleriste, românii au simțit că pot risca denunțarea tratatelor favorabile minorităților ca fiind impuse în detrimentul ”suveranității” lor, putând astfel să priveze de cetățenia română câteva sute de mii de evrei – aproximativ un sfert din totalul populației evreiești. Doi ani mai târziu, în august 1940, cu câteva luni înaintea intrării României în război – de parte Germaniei hitleriste – mareșalul Ion Antonescu, șeful noii dictaturi a Gărzii de Fier, i-a declarat apatrizi pe toți evreii români, cu excepția celor câteva sute de familii de evrei ce fuseseră cetățeni români înaintea tratatelor de pace. În aceeași lună, el a instituit o legislație antievreiască care era cea mai severă din Europa (luând în considerare și Germania). Categoriile privilegiate, veteranii de război și evreii care fuseseră cetățeni români înainte de 1918, nu reprezentau mai mult de 10.000 de oameni, deci cel mult 1% din întregul grup etnic. Hitler însuși era conștient de faptul că Germania risca să fie depășită de România, și i-a atras atenția lui Goebbels, în august 1941, la câteva săptămâni după ce dăduse ordinul pentru Soluția Finală, că ‘un om ca Antonescu procedează în această chestiune într-un mod mult mai radical decât am făcut-o noi până la ora actuală”.

România a intrat în război în iunie 1941, iar Legiunea Română a devenit o forță militară demnă de luat în seamă, avându-se în vedere apropiata invazie a Rusiei. Numai la Odessa, soldații români au fost răspunzători de masacrul a 60.000 de oameni. Spre deosebire de guvernele altor țării balcanice, guvernul roman deținea informații foarte exacte despre începutul masacrării evreilor din Est, iar soldații români, chiar după ce Garda de Fier a fost îndepărtată de la guvernare, s-au lansat, în vara anului 1941, într-un program de masacre și deportări care ‘au umbrit până și rebeliunea de la București a Gărzii de Fier” din luna ianuarie a aceluiași an – un program care este neegalat, din punctul de vedere al ororilor, în tot ansamblul de atrocități semnalate (Hilberg). Stilul deportărilor românești consta în înghesuirea a cinci mii de oameni în vagoane de marfă, lăsându-i să moară acolo asfixiați, în timp ce trenul traversa țara zile de-a rândul, fără vreun plan sau scop stabilit. O urmare preferată a acestor operațiuni de exterminare era expunerea cadavrelor în măcelării evreiești. De asemenea, ororile din lagărele de concentrare românești – care fuseseră înființate și erau conduse chiar de români, căci deportarea în Est nu era posibilă – erau mai elaborate și mai atroce decât tot ce știm că a avut loc în Germania. Atunci când Eichmann și-a trimis la București obișnuitul consilier în problem evreiești, pe Hauptsturmführerul Gustav Richter, acesta a raportat că Antonescu dorea acum să trimită 110.000 de evrei în ‘două păduri, de cealaltă parte a râului Bug”, adică în teritoriul rusesc controlat de germane, pentru a-i lichida. Germanii au fost oripilați și toată lumea a intervenit: comandanții armatei, Ministerul pentru teritoriile ocupate din Est al lui Rosenberg, Ministerul de Externe de la Berlin, ministrul de la București, baronul Manfred von Killinger – ultimul, un fost înalt ofițer SS, prieten personal al lui Röhm și de aceea suspect în ochii SS-ului, a fost probabil spionat de către Richter, care îl ‘sfătuia” în probleme evreiești. Cu toții erau însă de accord în privința acestei chestiuni. Eichmann însuși a implorat Ministerul de Externe , într-o scrisoare datată aprilie 1942, să oprească aceste eforturi românești, premature și neorganizate, ‘de a scăpa de evrei”, în acest stadiu al acțiunii. Românii trebuie să înțeleagă că ‘evacuarea evreilor germani, care este deja în plină desfășurare”, are prioritate, după care a încheiat cu amenințarea că va ‘pune în acțiune forțele Poliției Secrete”.

Oricât de circumspecți ar fi fost germanii în a le da românilor – în cadrul Soluției Finale – o prioritate mai mare decât se prevăzuse inițial pentru orice țară balcanică, ei au fost nevoiți să revină asupra planului, dacă nu voiau ca situația să degenereze într-un haos sângeros. Oricât i-ar fi plăcut lui Eichmann să amenințe cu folosirea Siguranței, salvarea evreilor nu era chiar lucrul pe care fuseseră ei pregătiți să-l facă. În consecință, la jumătatea lunii august – moment până în care românii uciseseră aproape 300.000 dintre evreii lor, în general fără ajutor german – Ministerul de Externe a încheiat o înțelegere cu Antonescu, ce prevedea ‘ca evacuarea evreilor din România să fie realizată de către unitățile germane”. Drept urmare, Eichmann a început negocierile cu căile ferate germane pentru a obține suficiente vagoane în vederea transportării a 200.000 de evrei în lagărele de exterminare de la Lublin. Acum însă, când totul era gata, iar aceste mărețe concesii fuseseră făcute, românii și-au schimbat brusc opinia. Ca un trăsnet venit din senin, a sosit la Berlin o scrisoare de la un om de încredere, dl. Richter – mareșalul Antonescu se răzgândise; după cum a raportat ambasadorul Killinger, acum mareșalul dorea să scape de evrei într-un ‘mod comod”. Ceea ce nu au luat în considerare germanii a fost faptul că era vorba nu numai de o țară cu un procent fantastic de mare de crime ci, practic, de țara cea mai coruptă din Balcani. În paralel cu aceste masacre, se născuse o afacere înfloritoare cu vânzările de excluderi de la deportare, în care se angajase cu plăcere fiecare ramură a birocrației, naționale sau municipale. Specialitatea guvernului erau taxele imense, care erau impuse la întâmplare anumitor grupuri sau unor comunități întregi de evrei. Acum se descoperise că evreii puteau fi vânduți peste hotare pe valută forte, așa încât românii deveniseră cei mai fervenți susținători ai emigrării evreilor – o mie trei sute de dolari pe cap de evreu. Astfel se face că, în timpul războiului, România a devenit una dintre puținele porți de emigrare a evreilor în Palestina. Pe măsură ce Armata Roșie se apropia, Antonescu devenea tot mai ‘moderat”; acum dorea să-i lase pe evrei să plece chiar fără a mai plăti vreo compensație bănească.

Curios este faptul că, de la început și până la sfârșit, Antonescu nu a fost mai ‘radical” decât naziștii (după cum gândea Hitler), ci numai permanent cu un pas înaintea progreselor Germaniei. El a fost primul care i-a lipsit pe evrei de cetățenie și care a început masacrele pe scară largă, în mod fățiș și fără nici o rușine; aceasta într-un moment în care naziștii erau încă ocupați cu testarea primelor lor experimente.

Reacționase la ideea vânzării cu peste un an înainte ca Himmler să ofere ‘sânge contra camioane”, și a sfârșit, cum a făcut și Himmler, prin anularea întregii afaceri, ca și cum totul nu ar fi fost decât o glumă. În august 1944, România a capitulat în fața Armatei Roșii, iar Eichmann, specialist în evacuări, a fost trimis în grabă (dar fără succes) în zonă, pentru a salva câțiva ‘etnici germani”. Aproximativ o jumătate dintre cei 850.000 de evrei din România au supraviețuit, dintre care o mare parte – câteva sute de mii – au luat drumul Israelului. Nimeni nu știe câți evrei au mai rămas astăzi în țară. Criminalii români au fost executați (în mod banal), iar Killinger s-a sinucis înainte ca rușii să poată pune mâna pe el. Numai Hauptsturmführerul a.D. (în retragere) Richter, care, este adevărat, nu a avut niciodată șansa de a intra în acțiune, a trăit liniștit în Germania până în 1961, când a devenit o victimă târzie a procesului lui Eichmann”.