Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
2323 vizualizări 3 mai 2018

Azi-noapte am recitit interviul pe care, în urmă cu un sfert de secol, i-l acorda lui Sorin Dumitrescu, şi m-a urmărit toată ziua, prin hârtoapele Orientului Mijlociu.

Nu ştiu dacă vremea l-a întors pe părintele Bizău, mi-aş dori să ştiu ce le spune astăzi studenţilor săi de la Facultatea de Teologie din Cluj, unde e conferenţiar.  

Atunci, în 1993, vorbea despre teologia grâului (invocând “cearta colivelor” din timpul Sfântului Nicodim Aghioritul), despre “acea doză de nesimţire” cuprinsă în optimism, despre căderea din cuvânt:

“Eu cred că vremea noastră se caracterizează şi printr-o cădere din cuvânt… Cred că dacă astăzi cineva ar spune <Preşedinţia Cerurilor>, lumea, fiind aşa de nesimţită, nici nu s-ar sesiza, aşa cum nu se sesizează când se spune <Împărăţia Cerurilor> sau că Hristos este Împărat. La fel, nu sesizează dimensiunea împărătească a credinciosului. Fiecare credincios, după ce a fost botezat, în momentul în care este miruit intră în această stare specială, împărătească, este lucrător ca un împărat, este uns ca un rege, are această menire, această vocaţie în lume”.

Întrebat “care este calitatea care defineşte poporul român”, a răspuns cu o profetică simplitate:

“Poporul nostru are foarte multe calităţi, o multitudine de calităţi, ca orice popor. Până şi cel mai urgisit popor din jurul nostru are o mulţime de calităţi. Până şi turcii sau tătarii vor fi având calităţile lor… Aşa şi noi. Eu socotesc că, în momentul de faţă, ar fi mai bine să vorbim despre lipsa de calităţi”.

Şi “care este cea mai gravă <scădere> care ne caracterizează ca popor”?

“V-aş ruga foarte mult să socotiţi că acest răspuns mi-l dau mie. Doamne-păzeşte, n-aş vrea să credeţi că vă spun acest lucru dumneavoastră sau celor din jur, numai mie mi-l spun… Cea mai gravă scădere a mea în acest moment mi se pare nesimţirea duhovnicească, lipsa de discernământ, lipsa de dreaptă-judecată. Să lăsăm deoparte tot ce se spune despre poporul român – popor născut creştin, de două mii de ani, cu Vodă Brâncoveanu decapitat, ca şi copiii lui, cu cutare boieroaică ce a stat în peşteră 30 sau 40 de ani… - tot ce se spune despre o anumită parte eroică plină de fundiţe şi de zorzoane naţionale… Dacă eu astăzi, ca reprezentant al acestui neam, al acestei părţi a lumii creştine, unice ca vocaţie, ca loc de lucrare a intenţiei lui Dumnezeu – fără să cădem, Doamne-păzeşte, în greşeala de la Pucioasa, de la Maglavit sau în <Şapte ani apocaliptici> ai nu ştiu cărui autor – aş avea omenia dreptei-judecăţi, cu totul alta ar fi viaţa noastră. Este vorba despre ceea ce spuneau extraordinar  de frumos cei de dinainte – omul nostru, ţăranul nostru, creştinul nostru, monahul nostru, domnul nostru, regele nostru, mama noastră…(…). Spuneam mai înainte de rolul uriaş pe care îl are parohia în viaţa, în redresarea noastră spirituală, în renaşterea creştinătăţii noastre cu care ne place să ne lăudăm… Nu este rău a ne lăuda, şi Sfântul Apostol Pavel se lăuda, dar el se lăuda cu altceva: cu neputinţele lui”.

Citește și: