Patriarhul Kiril – un politician versat

Patriarhul Kiril s-a dorit mereu egalul Puterii, iar în ultimii ani dorința i s-a împlinit. Șade alături de Președinte, împărățind frățește Sfânta Rusie și nădăjduind că într-o bună zi vor împărăți întreaga Ortodoxie.

Putin și Kiril se sprijină și se completează. Prin Patriah, Președintele are controlul norodului pravoslavnic. Prin Președinte, Patriarhul privește lumea întreagă ca printr-un ochean. Amândoi ca unul ilustrează teza bizantină a simfoniei Stat-Biserică.

Vladimir Mihailovici Gundiaev (numele de mirean al Întîistătătorului rus) e nu doar un iscusit diplomat (a condus Departamentul Externelor din Biserică multă vreme), un desăvârșit „om de lume”, ci și un politician versat. E pragmatic și înșurubat în realitate. Sub impresionanta sa mitră, clocotesc numeroase idei și inițiative pur politice.

Conceptul însuși de Sfântă Rusie și definirea Moscovei ca a treia Romă își au oglindirea geopolitică în naționalismul rus și panslavism.

Patriarhul Kiril se va adresa sâmbătă, 28 octombrie, în a treia zi a vizitei la București, Sfântului Sinod al Bisericii noastre, în cadrul ședinței solemne. Merită ascultat, e un mare orator.

I-am citit zilele acestea omiliile și cuvântările, l-am ascultat minute întregi (deși nu știu limba rusă). Respiră forță. De altfel, forță și fast – iată definiția Bisericii Ruse.

E interesant cum își așterne ideile în fortăreață, cărămidă lângă cărămidă, cum nu folosește nici un cuvânt în plus, cum știe să-și surprindă, să-și măgulească, să-și mustre părintește sau, la nevoie, să-și zdrobească auditoriul.

Într-un discurs rostit în urmă cu zece zile, de pildă, la Sankt Petersburg, la cea de-a 137-a Adunare a Uniunii Interparlamentare, în fața a o mie de delegați din 155 de țări (am avut și noi vreo patru), Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii a vorbit ca un geostrateg cu parfum de smirnă:

„E nevoie să căutăm un consens moral în lumea de astăzi și să-l punem temelie dreptății. Cu siguranță, în primul rând pe mine, ca patriarh, ca preot, mă preocupă această problemă. Convingerea mea este că un consens moral este singura posibilă temelie universală pentru coexistența pașnică a diferitelor culturi și națiuni în lumea de astăzi – o lume complicată, instabilă și imprevizibilă. Vă amintiți cum, la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, când sistemul bipolar al relațiilor internaționale s-a prăbușit, mulți au profețit că o minunată lume nouă e pe cale să se înfiripe. Va fi stabilă, previzibilă, sigură și foarte durabilă. Acest viitor a fost legat de victoria iluzorie a valorilor universale. Grație lui Francis Fukuyama, un sfârșit al istoriei a fost proclamat ca obiectiv al dezvoltării socio-culturale a umanității, care părea să atingă apogeul, iar viața care mai rămânea urma să rezide doar în propagarea valorilor liberale pretutindeni în lume spre inevitabilul lor triumf. Cu toate acestea, ultimul deceniu al secolului XX și cel de-al doilea deceniu al secolului XXI ne-au arătat că ideile prezentate ca fundamentale, universal și singura sursă posibilă de fericire a umanității nu au trecut testul timpului. Lumea, din păcate, n-a devenit mai pașnică sau mai predictibilă sau mai stabilă (…)”.

N-am cum să nu-mi amintesc, citând aripatele cuvinte ale Preafericitului, că din primăvara lui 2009 a dat binecuvântarea tuturor demersurile Rusiei, nu doar în plan intern, ci și în plan extern, într-o trainică simbioză a altarului cu tronul.