Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
2625 vizualizări 12 iun 2018

Cum s-ar spune, preşedintele Iohannis urmează ca, mai întâi, să respecte regula/cutuma/legea de a da curs unei decizii a CCR, şi apoi să se pună cu „picamerul” pe ea, pe Curte.

E simplu! Dacă nu va face asta - astăzi, mâine, peste o lună sau două , după „refuz”, mâine, poimâine, la anul, oricine ar putea veni să conteste o decizie/hotărâre a unei instanţe de judecată.

Dacă preşedintele Iohannis se prevalează de sensul adânc al declaraţiei sale, „eu veghez la aplicarea Constituţiei”, adică pot să n-o respect acum, imediat, respectându-i sensul, în perspectivă, cred că denaturează.

Cum ar fi ca fiecare condamnat să nu respecte o decizie/hotărâre a unei instanţe de judecată pe motiv că se consideră nevinovat, comportându-se în consecinţă, şi anume ca un cetăţean „fără vină”, hăituit de o justiţie fără repere.

Indiferent de greşelile sale, decizia unei instanţe se pune în aplicare, urmând ca, ulterior, să fie iniţiate diverse alte căi de atac, care să conducă la impunerea adevărului  de netăgăduit.

Dacă ar fi altfel, statul/ţara ar fi aruncat(ă) în haos, fiecare înţelegând să-şi apere propria dreptate.

Am mai scris de câteva ori că principul/structura camerei, în sine, este greşită; că judecătorii CCR n-ar trebuie să fie legaţi, în vreun fel, de bunul plac politic; că toţi aceştia ar trebui numiţi, de (poate) CSM, CSAT, sau mai ştiu eu cine, pur şi simplu pe criterii de competenţă şi expertiză.

Dar nu e corect, politic/juridic/constituţional, nici ca să vii astăzi şi să să spui că nu poţi accepta o decizie a Curţii, după ce, ani de zile, atunci când ţi-a convenit, ai aplicat-o.

Sigur, Iohannis, în tot acest timp, nu a anunţat că respinge decizia CCR, privind conflictul de natură constituţională apărut între preşedinţie şi guvern. A spus doar că va continua să o analizeze. A spus doar că decizia a scos la iveală mai multe întrebări decât concluzii/soluţii.

Oricum ar fi, consider că preşedintele ar trebui, mai întâi – când crede el că va fi cazul – să aplice decizia CCR şi, abia pe urmă, să folosească toate celelalte căi de atac împotriva acestei instituţii: unu, ca să nu dea apă la moară celor care abia atât aşteaptă să-i reproşeze că nesocoteşte matricea statului de drept; doi, pentru că asta e legea, pe care n-a catadicsit nimeni să o îndrepte, ani de zile; trei, pentru că nu se poate schimba regula jocului în teren – întrucât, ulterior se pot schimba toate regulile tuturor jocurilor, pe toate terenurile din ţară; patru, pentru că preşedintele, jucător sau nu, nu-şi poate asuma toate greşelile făcute, într-un fel sau altul, de conducerea vreunei instituţii de forţă, numai şi numai pentru că parte a poporului consideră justă-absolut această măsură – nu mai operăm astăzi, în 2018, prin tribunale ale poporului; şase, pentru că nu se poate spune că, DNA, la diverse niveluri, nu a făcut, la rândul său, greşeli, unele absolut impardonabile, de care cineva trebuie să răspundă, din poziţie managerială, indiferent de calităţile sale umane şi profesionale; şapte, pentru că, abia astfel, preşedintele devine un jucător acoperit de toate regulile arbitrajului democratic, urmând să lupte fără parti-pris-uri; opt, pentru că la şah, uneori, e necesar să sacrifici o piesă importantă ca să poţi câştiga partida.

Deşi ar putea părea astfel, jocul acesta nu poate fi susţinut de orgoliile/veleităţile unei confruntări între preşedintele ţării şi un lider de partid, oricare ar fi el, infractor sau nu. Câtă vreme Iohannis afirmă că statul este reprezentat de preşedinte, acesta nu poate purta războaie la nivelul conducerilor de partid, ci la nivelul cel mai înalt: preşedinte-CCR. Abia acolo, o luptă pe viaţă şi pe moarte (şi nu "din an în paşte") poate deveni decisivă pentru salvgardarea principiilor statului de drept.

Dacă suntem preocupaţi de o victorie decisivă, şi nu doar de una de etapă…                                                             

  

 

Citește și: