Lezmajestatea Sa, Iohannis

Carevasăzică, Iohannis povestind românilor: „M-am dus la o emisiune unde am considerat că există un mediu prietenos, dar m-am trezit față-n față cu un moderator foarte agresiv. Și, în loc să-mi păstrez calmul, cum procedez în mod normal, am reacționat la atacul moderatorului, lucru pe care apoi nu l-am mai făcut. Concluzia este cât se poate de simplă: nu pot să-l fac mai bun pe omul din fața mea, dar pe mine pot să mă fac mai bun”.

Mai întâi, cum consideră actualul președinte că trebuie să fie presa? Păi, prietenoasă. De-aia venise domnia sa la Gândul, credea că e un mediu prietenos. Ideea are rădăcini vechi, care trec prin Băsescu, Năstase, Iliescu, până la ștabii de partid dinainte de ‘ 89. Atunci, ziaristul era, indiferent de vârstă, un „băiat” cu pix și carnețel care nota sârguincios pentru a pune în pagină fiecare vorbuliță a tovarășului prim. De fapt, un sclav, un scrib, care doar dacă își pierdea mințile se apuca să pună întrebări de capul lui.

Domnul președinte Iohannis încă n-a aflat că singurul prieten al unui ziar, al unui ziarist adevărat, este, vorba grecului, adevărul. Pe cale de consecință, dacă a fost întrebat ceva ce nu-i plăcea să audă, concluzia domniei sale e că avea în față un dușman, mai exact, „un moderator foarte agresiv”.

Să-l numești astfel pe Claudiu Pândaru, unul dintre cei mai echilibrați ca atitudine și atenți în exprimare jurnaliști din câți cunosc, spune, pe lângă umorul absurd, ceva despre cum e pe dinauntru marele domn Iohannis. Agresivul, dușmănosul moderator nu făcuse decât să-l întrebe, cât se poate de politicos, dar ferm, cum crede că se simt alți profesori când văd că un cadru didactic a putut cumpăra – potrivit expresiei dl. Iohannis – „prin muncă cinstită” 6 case și ei abia se ajung cu salariul de la o lună la alta? O întrebare legitimă, prin care jurnalistul se făcea chiar vocea publicului.

Ce a fost în creierii Excelenței Sale când a produs răspunsul: „Ghinion!”, urmat, la replica „Au ghinion?”, de o zicere și mai tare: „Eu am ghinion!”, dl. Iohannis nu explică nici în opera sa actuală. Care nu cuprinde nici privirea de o blândețe echivalentă cu „Măi, animalule!”, a lui Ion Iliescu, pe care i-a aruncat-o d-lui Pândaru, făptaș al crimei de lezmajestate de a întreba.

În schimb, dl. Iohannis încheie cu o constatare-argument: „În scurt timp, oamenii au demonstrat că au înțeles bine ceea ce am vrut să spun.” Adică, d-sa a câștigat alegerile. Las la o parte faptul că dl. Klaus Iohannis continuă să nu înțeleagă că a fost ales, în mare majoritate, pentru calitatea de a nu fi Ponta, întrucât din exprimarea de mai sus rezultă ceva și mai grav: președintele consideră că adevărul și dreptatea se stabilesc prin vot.

O să vedem cât ghinion și cine îl va avea cu un președinte care gândește așa.