5 februarie 201714:383489

Iliesciada fatidică

Odată cu declaraţia, de ieri, a fostului preşedinte, Ion Iliescu, înţelegem cât de aproape de ureche ne-a şuierat dulcele glonţ al patriei. Mă întreb, ce s-ar fi întâmplat, şi astăzi, dacă Dragnea ar fi fost, cel puţin, la fel de charismatic precum preşedintele de onoare al PSD.

Am putea, la limită, să denumim sinusoida vieţii politice a lui Ion Iliescu, „Iliesciada fatidică” – o analogie, o imagine.

Până la rostirea numelui său, în programele postului de radio „Europa Liberă”, drept soluţie postceauşistă pentru „remodelarea” unui partid consolidat/”legitimat” în România, pe crimă şi teroare, PCdR/PMR/PCR, într-unul cu faţă umană, în matricea PCUS-ului, condus de Mihail Gorbaciov, prea puţini auziseră de existenţa acestui om.

Occidentul, prin vocea postului, ni-l prezenta la vremea aceea, drept opozant al dictatorului Nicolae Ceauşescu, un comunist din „următoarea” gardă, luminat, deschis la nou, „fost coleg de facultate, la Moscova, cu Gorbaciov” – informaţie dezminţită, ulterior de fostul preşedinte -, deci construit, politic, pe acelaşi calapod cu ţarul perestroikăi şi al glasnostului.

În acel context geo-politic, istoric, în care, la intern, cuplul Ceauşescu părea să-şi fi pierdut, definitiv, minţile, împingând, fără motiv, populaţia spre porţile unui ghetou pestilenţial, împachetat în sârma ghimpată, întinsă pe conturul hotarelor, „Iliescu” era ştirea pozitivă, devenea speranţă, transmitea energie.

Când eşti născut, crescut şi educat în comunism, când eşti ceea ce se cheamă „om nou”, când nici tu, nici Estul şi nici Vestul, la nivelul percepţiei colective, n-ar fi putut înţelege sintagma „dispariţia lagărului comunist sovietic”, când orizontul îndepărtat se risipea în piatră cenuşie - „Zidul Berlinului” -, Iliescu devenea cavalerul dreptăţii; omul providenţial, simbol fără chip (pentru că aproape nimeni nu-l cunoştea), fără glas (pentru că aproape nimeni nu-l auzise).

Apoi, Revoluţia a lovit ca trăsnetul mâniei Dumnezeirii – şi spun, din nou, ceea ce am spus: personal, consider că revoluţia a început pe 16 decembrie la Timişoara, şi s-a încheiat pe 22 decembrie la ora 17.45, odată cu reţinerea, la Târgovişte, a familiei Ceauşescu - restul fiind diversiune sângeroasă.

Şi atunci, la încheierea Revoluţiei, l-am cunoscut, cu toţii, pe Iliescu, „omul providenţial”…

Ce voi spune în paragrafele următoare nu traduce dorinţa de a face pe deşteptul, ci relatarea unui eveniment la care istoria m-a făcut părtaş.

Cei foarte mulţi, care nu au participat, din milioane de motive, la Revoluţia propriu-zisă, cei care nu înţelegeau, în acel moment, viaţa fără comunismul inoculat în viscere de Securitate, Miliţie şi partidul unic, cei care nu-şi doreau, în interiorul acestei captivităţi psihice şi sociale, decât o faţă umană a orânduirii pe care le-o dăduseră dumnezeii politici postbelici, vedeau în Iliescu izbăvirea.

De aici, imensa efuziune, încredere, adulaţie, faţă de noul conducător/meşter cârmaci, care rostea din balconul fostului CC al PCR, în seara zile de 22 decembrie, cu puţine clipe înaintea dezlănţuirii crimei organizate împotriva poporului: „Să nu întinăm idealurile socialismului!”.

Ei bine, pentru cei care trăiseră istoria imediată, schimbarea, facerea faptelor la faţa locului, în Piaţa Universităţii, cu o seară înainte, trecuseră deja 24 de ore de când Ion Iliescu devenise omul nepotrivit, frâna, personalitatea vetustă.

Acolo, în Piaţa Universităţii, cu o seară înainte, pe 21 decembrie 1989, în jurul orei 18.30 – 19.00, s-a strigat, pentru prima oară, „Jos comunismul!”, ca o săgeată de lumină, ca un scurt-circuit! După ce, până la acel moment, se scandase, exclusiv, „Jos Ceauşescu!”, „Jos dictatorul!”, „Fără Odios, fără Sinistră!”, „Ne-am luat raţia de libertate”.

Scandarea a fost preluată de „baricadă”, apoi, a doua zi, seara, de bucureştenii aflaţi în faţa balconului Comitetului Central, din care „cuvânta” Iliescu.

Această scandare l-a făcut pe noul conducător, pe comunistul luminat, pe „colegul lui Gorbaciov”, să ceară, imediat şi foarte nemulţumit, neîntinarea idealurilor socialiste.

Dacă mă întrebaţi pe mine, vă voi răspunde că, tot ceea ce a urmat acestui moment – lupta, crima, teroriştii – se leagă şi de acest episod: nu detronarea lui Ceauşescu era motorul, ci încercarea de schimbare a orânduirii.

Istoria ulterioară este „aşezată” pe această linie: renunţarea la Basarabia, în momentul istoric cel mai prielnic reunificării; compromiterea partidelor istorice prin manevre securisto-comuniste, şi megaprinosul TVR; transformarea CFSN în FSN, partid politic, continuatorul propagandei comuniste, condus de o echipă prosovietică (cu puţine excepţii, una fiind Petre Roman) – în acord cu politica Moscovei, până la dizolvarea URSS de către Sovietul Suprem, autodizolvat, el însuşi, la sfârşitul lui 1991; semnarea tratatului de colaborare şi prietenie cu URSS, consfinţind, în deplină cunoştinţă de cauză, raptul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord; acceptarea şi recunoaşterea, în Parlamentul României, a întemeierii Republicii Moldova; Piaţa Universităţii, mineriadele; democraţia originală; Justiţia extrem de relaxat în privinţa politicienilor veroşi şi a grupurilor lor de interese.

Şi, cu toate acestea, un număr impresionant de români au fost mereu aproape de Ion Iliescu. Eu însumi am vorbit, de multe ori, cu fostul preşedinte. Fără îndoială că acesta are un soi de charismă aproape hipnotizantă, precum aceea a şarpelui – şi nu spun asta, aici, în sens peiorativ.

Ion Iliescu crede în „crucea” lui de comunist. Este construit ca atare. Nu se poate spune că-i lipseşte inteligenţa. Îţi explică exact, cursiv şi logic, lanţul evenimentelor, aşa cum se văd, în perspectiva lui. Dacă nu eşti structurat şi stăpân pe propria-ţi aliniere la istorie, discursul lui te poate convinge, te poate întoarce dintr-un drum.

Da, Ion Iliescu este comunistul care acceptă o oarecare deschidere: anume, până la limita contrazicerii preceptelor sale personale. Până la a i te opune. Până la avea o altă părere, oricât de fundamentată. De aici, începe lupta lui şi merge până la capăt, până la ultima consecinţă, conform dosarelor revoluţiei, până la generarea contextuală a unor acţiuni criminale.

La „Golaniadă”, în 90, am fost puţini. Am făcut pionierat în rezistenţa de stradă. La fel ca azi: zi de zi, mii de oameni, după slujbă, născând simboluri – cheia; minute întregi zăngănitul cheilor devenea personaj principal în spectacolului Pieţei -, cu sloganuri, inteligenţă creativă şi lozinci ferme – „Nu mai vrem, niciun pic, preşedinte bolşevic” -, pancarte-caricatură, determinare, delimitare – „Golani”, după apostrofările lui Iliescu: „S-au strâns, acolo, în piaţă, o mână de golani”, „Golaniadă” – acţiunea în sine -, Piaţa Universităţii, ca simbol al eliberării ciclice, incontestabile, implacabile; şi, mai ales „Imnul Golanilor” şi alte cântări, compoziţiile lui Cristian Paţurcă, Dumnezeu să-l odihnească!

Cum spuneam, am mai trăit, în 1990, toate stările sutelor de mii de oameni care au ieşit, astăzi în stradă.

Atunci, am fost prea puţini – şi totuşi, de ordinul zecilor de mii, aproape două luni, zi de zi. Iliescu nu a cedat. Consecinţele au îngropat România pentru mulţi ani. Cu toate acestea, marea majoritate a românilor nu l-au blamat. Dimpotrivă: l-au votat într-o proporţie covârşitoare. De ce?!

Probabil, în virtutea unui adevăr inuman, deconcertant şi trist: acela că deţinutul învaţă în timp să convieţuiască, să „depindă”, de torţionarul său.

Sistemul comunist, din care Ion Iliescu făcuse parte, produsese, într-o anumită măsură, „omul nou” pe care îl arestase în ţară, la locul de muncă. Acest om nou învăţase să convieţuiască, să depindă de astfel de „torţionari-cu-charismă”, constructori ai sistemului.

Vă întreb, ce s-ar fi ales astăzi de România, dacă Liviu Dragnea, Sorin Grindeanu sau Călin Popescu Tăriceanu ar fi avut, măcar, pe jumătate, charisma şi inflexibilitatea starostelui neocomunist?!

Sau dacă, el însuşi, ar mai fi fost în/la putere.

Iată declaraţia, de ieri, a lui Ion Iliescu, pentru MEDIAFAX:

''Ceea ce se întâmplă în stradă este efectul incitării pe care a făcut-o preşedintele ţării, care în loc să joace rolul de moderator şi om al dialogului, a incitat strada şi a provocat această anarhie la care asistăm cu toţii. Este răspunderea totală a preşedintelui Iohannis şi va trebui să dea socoteală ţării pentru părăsirea rolului care îi revine prin Constituţie - să fie moderator, nu incitator''.

Mă întreb atunci, când a dat socoteală Ion Iliescu pentru rolul de incitator la distrugerea, violentă, a fenomenului „Piaţa Univeristăţii-Golaniada”, născut chiar de minciuna preşedintelui, care promisese că nu va transforma o mişcare politică, apărută ca o consecinţă a revoltei tuturor, în propriul său partid?!

Înţelegeţi, poate, cât de periculoasă este filozofia politică a unui partid care naşte astfel de conducători?! Şi cât de periculoasă poate fi lipsa de implicare a opiniei publice?

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.