Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
3228 vizualizări 26 mar 2017

Sigur, am în vedere „vorbirea” – aşa cum a anumit-o chiar vorbitorul – lui Gabriel Liiceanu, în Parlamentul European, în calitate de reprezentant al societăţii civile.

Nimic de reproşat filosofului şi scriitorului Liiceanu în privinţa celei mai mari părţi a discursului său. Istoria, realitatea faptelor, deci, evenimentele derulate în trecutul imediat, în România, toate i-au susţinut declaraţia, până la un punct. Apoi a apărut, nejustificat, denaturarea

Iată câteva dintre ideile corecte.

„Ceea ce ca ţară ne-a adus pe ultimul loc în atâtea dintre clasamentele Europei este marea corupţie. Corupţia la nivel înalt. Începând cu anul 2000, odată cu guvernul social-democrat (PSD) al lui Adrian Năstase, prim-ministru condamnat pentru corupţie, corupţia a devenit sistematică şi profesională în Romania, profesionistă, parazitând an de an bugetul ţării prin licitaţii trucate făcute în favoarea firmelor deţinute de politicieni şi de familiile lor şi de acoliţii lor. În ultimii 17 ani, ţara s-a împărţit între stăpâni regionali, deţinând funcţii politice şi administrative - au fost numiţi baroni - care s-au îmbogăţit la nivel de zeci şi sute de milioane de euro, fără nici o justificare plauzibilă. Nimeni nu poate să spună de câte miliarde de euro a fost jefuită România în aceşti 27 de ani. (…) Ordonanţa de urgenţă dată de guvern în noaptea de 31 ianuarie prin care erau dezincriminaţi condamnaţii penal urma sa îi scoată de sub rigorile legii în primul rând pe cei doi şefi de partide care conduc coaliţia. Aici suntem şi acesta este adevărul. Acestea sunt faptele care au scos în stradă, vreme de peste o lună, sute de mii de oameni în toată ţara. Ceea ce s-a manifestat de la o zi la alta, având la origine indignarea, a fost conştiinţa specifică democraţiei, că orice individ este obligat moral şi politic, indiferent de meseria lui, să îi exercite funcţia de supraveghetor al puterii, adică meseria supremă de cetăţean. Mai există una, mai înaltă, meseria supremă de Om. (…) De la preşedintele Iliescu, în anii 1990, arhitectul mineriadelor şi până la actualul şef al PSD, trecând prin guvernele Năstase şi Ponta - Ponta, ex-premierul, autor al unei lucrări de doctorat plagiate şi judecat astăzi pentru fals şi uz de fals intelectual istoria noastră post-comunistă a făcut din România, jefuind-o fără scrupule, poate cel mai năpăstuit popor din Uniunea Europeană. Acum, cei care ne-au adus în această situaţie vor să se bucure nestingheriţi de averile făcute din furt fără teama de a răspunde în faţa legii. Ţinta numărul 1 a acestor oameni în România sunt Parchetul General şi DNA”, a spus Liiceanu, sintetizând datele evoluţiei politice parlamentar-guvernamentale a anilor din urmă,  cu precădere a ultimei perioade.

Apoi a adăugat, complet neadevărat.

Iată declaraţia explicită a şefului PSD, rostită la un post de televiziune, săptămâna trecută: trebuie să ne concentrăm pe demiterea procurorului-şef al DNA, pe demiterea dnei Kovesi”.

E mult neadevăr în această ultimă rostire? E puţin?! O minciună e mai puţin gravă, dacă fraza este mai scurtă; dacă valabilitatea acesteia nu poate fi, imediat, verificat în media, online, pe site-uri? O sintagmă anunţată ca fiind „declaraţie explicită”, redată între ghilimele, deci „cuvânt cu cuvânt”, cum s-ar spune, care, de fapt, nu a fost pronunţată ca atare, nu este o minciună, de vreme ce poate fi înscrisă într-un context mai larg al temei predilecte a actualei majorităţi parlamentare?

În regulă. Vedem cu toţii care este direcţia, care sunt statisticile, ce spun bilanţurile, ce vor politicienii.

Iar dacă ştim toate acestea, e firesc să le spunem celorlalţi, care nu sunt în legătură imediată cu o arhivă de date, o agenţie de ştiri, un flux de informaţii, că un individ, oricare ar fi el, „a declarat următoarele”, fără ca individul să fi făcut asta „cu subiect şi predicat”, doar pentru că îi intuim părerea, trăirile?

Cine a intrat pe „gandul. info” şi a mai citit, ştie, „implicit”, că Liviu Dragnea, sau Victor Ponta, sau Florin Iordache, nu-mi sunt politicienii cei mai simpatici. Cu toate acestea, ar putea decreta un filosof, oricare ar fi numele său, cunoscut sau necunoscut, că am spus eu, „explicit”: „aş fi în stare să scriu un milion de minciuni despre ei, doar pentru că, politic, au făcut diverse greşeli asumate sau nu, şi că, în consecinţă trebuie să dispară de pe scena politică, cu orice preţ”?

Indiferent de păreri şi opinii personale, „ghilimelele”, citate ca atare, fie există, devenind un adevăr incontestabil, fie nu, şi atunci, recursul la ele constituie o inducere în eroare, o denaturare, în consecinţă, o minciună asumată.

În aceste condiţii, „scuza” lui Gabriel Liiceanu vizavi de cele spuse este, în opinia mea, şi mai bulversantă.

"Lucrul pe care mi-l reproşez este de a fi dat statut de citat (inexact) ideii adevărate care se ascundea în el. Altfel spus, am exprimat un adevăr, dându-i însă, prin folosirea ghilimelelor, pretenţia de exactitate, lucru pe care l-am întărit şi prin folosirea expresiei «declaraţia explicită». Acest lucru mi-l asum în mod public ca pe o eroare. Nu însă ca pe o minciună. N-am avut nici o clipă intenţia de a deforma o realitate ştiind foarte bine că adevărul e în altă parte. În acest caz, şi doar în acesta, aş fi minţit", a scris Gabriel Liiceanu, într-un editorial.

Ce rost să fi avut acest „artificiu”? Ajută în vreun fel un atare de demers, iniţiat de unul dintre fondatorii GDS, în lupta cu flagelul corupţiei, sau dimpotrivă, induce o stare de neîncredere, dându-le posibilitatea celor care se declară vânaţi de parchete să spună, „iată modalitatea nedreaptă, nesinceră, prin care suntem puşi la zid!”.

Cu siguranţă, Gabriel Liiceanu a aflat că Liviu Dragnea i-a trimis preşedintelui Comisiei de Libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne, a PE, Claude Moraes, o scrisoare în care îl face, „implicit”, mincinos.

Iată un pasaj în care întregul discurs este desfiinţat, plecând de la paragraful citat.

„Din punctul meu de vedere, faptul că unul dintre invitaţi români care au luat cuvântul la dezbaterea Comisiei LIBE şi-a permis să mistifice în mod deliberat realitatea din România, cu scopul vădit de a-i dezinforma pe membrii Comisiei, demonstrează cât de subiective şi pătimaşe sunt poziţiile celor care au criticat Guvernul României pentru faptul că a emis anumite acte normative ce aveau drept scop transpunerea în legislaţia penală a unor modificări enunţate în deciziile definitive şi obligatorii ale Curţii Constituţionale”

O fi bine, aşa?

Citește și: