Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
1821 vizualizări 7 sep 2017

Ieri, la ora 16.10, când Papa Francisc a aterizat pe baza aeriană Catam, din apropierea aeroportului internaţional El Dorado, era o după-amiază dulce, în care parcă pluteau fluturii galbeni ai colonelului Aureliano Buendia. (“Un veac de singurătate” e a doua cea mai tradusă carte în limba spaniolă, după Biblie).

Costurile vizitei coordonate de vicepreşedintele statului, generalul Óscar Naranjo, se ridică la 28 miliarde de peso (9,6 milioane dolari), iar beneficiile financiare pe care le va aduce Columbiei sunt încă greu de calculat. Centrul columbian pentru Studii Economice, citat de presa locală, consideră că un astfel de eveniment are valoarea financiară a Super Bowl-ului american.

Se poate însuşi istoria Columbiei şi din alte surse decât cărţile lui Márquez. Însă primul columbian laureat al Premiului Nobel (pentru Literatură; al doilea laureat e actualul preşedinte – pentru Pace) nu poate fi ignorat: “Columbia a fost dintotdeauna o ţară cu identitate caraibiană, deschisă lumii prin coridorul ombilical constituit de Panama. Amputarea forţată ne-a condamnat să fim ceea ce suntem astăzi: o ţară cu mentalitate andină, întrunind condiţiile propice pentru ca acel canal între două oceane să nu fie al nostru, ci al Statelor Unite”.

Dacă Papa Francisc s-a implicat din prima zi – aşa cum recunoştea preşedintele Santos – în procesul de pace, încă din vremea când slujea în Argentina, pontiful realismului magic,  Gabriel García Márquez, s-a implicat şi el în pacificarea ţării - – via Cuba, ţara bunului său prieten Fidel Castro.

Pacea e fragilă, deşi între timp gherilele marxiste FARC au depus armele şi s-au transformat în partid politic, păstrându-şi însă acronimul, iar al doilea grup rebel din Columbia ca importanţă, Armata Naţională de Eliberare, a semnat un armistiţiu cu Guvernul.

În privinţa iertării pe care o propovăduieşte Papa, opinia publică (75 la sută dintre columbieni sunt catolici) e împărţită. Nu toţi au încă puterea de a ierta ceea ce nu vor putea uita niciodată.

În ”Vivir para contarla” (tradusă la noi ”A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”), Márquez invocă un episod din tinereţile sale, care nu-mi iese din minte, petrecut la o coridă în Bogota: “Spectatorii din tribune s-au repezit în arenă, revoltaţi de blândeţea taurului şi de neputinţa toreadorului de a-l ucide. Mulţimea dezlănţuită a sfâşiat în bucăţi taurul viu”.

Citește și: