4 martie 201723:322581

Condamnaţi la moarte, prin cutremur

Astăzi, acum, aici, se petrec 40 de ani de la minutul fatidic: 21.22, martie, 4. Încerc să nu fiu patetic. Când au murit oameni, lângă tine, striviţi de tone de moloz, iar tu, printr-o minune, ai scăpat, ar fi, cel puţin, deplasat. Voi spune faptele. Poate înţelege cineva, ceva.

Cred că oamenii aceia, inconştienţi, care ne conduc au, totuşi, impresia că pe ei îi va anunţa cineva cu vreo câteva zeci de minute înainte, ajutându-i să o scoată cumva la capăt. Poate îşi construiesc nonşalanţa criminală pe gândul inept: „Mie nu mi se poate întâmpla! Nu, nu!!”. Poate şi-au construit un buncăr în care îşi cresc copiii, încercând să-i ferească de „sinistru”. Aşa se numeşte după – „sinistru”. Înainte, i se spune, neutru, cutremur; emfatic, marele cutremur; cu ştaif, seism. Fără conotaţii subiective, fără stări, fără spaime, fără vinovăţii. Înainte, nu înseamnă mare lucru. După, îţi vin în minte zeci, sute de motive pentru care ar fi trebuit să faci lucruri – unele, să nu faci lucruri – altele; să nu faci compromisuri, să nu ierţi, să nu taci, să-ţi pese, să nu accepţi indiferenţa, crima premeditată, să nu-ţi expui copiii, familia, să nu expui pe nimeni dintre toţi cei care trăiesc odată cu tine. Nimeni nu are obligaţia să moară odată cu tine, pentru prostiile pe care le faci, pentru lipsa ta de inteligenţă şi viziune, de imaginaţie.

Îi fac vinovaţi de crimă prin nepăsare pe toţi cei care ne/ne-au conduc/condus (dictatori, siniştri, odioase, preşedinţi, miniştri, primari, viceprimari, consilieri) şi care, înainte să facă orice altceva, ar fi trebuit să dispună consolidarea tuturor clădirilor vechi – aşa-zis „cu bulină” -, rămase în picioare după cutremurul din 4 martie 1977, precum şi pe cele noi, serios avariate - şi n-au făcut-o, sub diverse pretexte!

Pe toţi cei care, având bugetele ţării şi ale oraşelor pe mână, au cheltuit, inept şi ticălos, sute de milioane de euro pe nimicuri, pentru ca să mănânce şi gura lor – a unora dintre ei – ceva; fără să-şi imagineze groaza, în starea ei cea mai brutală.

Pe toţi cei pe care nu i-a interesat şi nu-i interesează cum vibrează aerul, lumina şi praful, în jur, după un cutremur precum cel din 4 martie; cum urlă văzduhul, cum se înroşeşte luna, cum tremură carnea pe tine, neştiind ce-ţi fac copiii, părinţii, iubita, toţi cei dragi; cum scrâşneşte fierul în carnea betonului care se sfărâmă, deodată, rupând şi aruncând în stradă cărămida zidurilor; ce culoare are bezna, şi în ce bemoluri stranii se înalţă ţipătul; cum zvâcnesc şi se contorsionează volumele, toate volumele, în principiu complet imobile; cum se vede, din stradă, lumina lumânărilor în „intimitatea” camerelor, expuse prin pulverizarea zidurilor exterioare; cum te îneacă praful gros, cu gust de fier coclit; cum ies oamenii prin ferestre şi vitrine, târându-se pe caldarâm; cum miroase moarte, pe care n-o ştii, dar pe care o intuieşti sub muntele de moloz, „ridicat”, într-o secundă, la ora 21 şi aproape 23 de minute, pe locul în care, la 21.21 se afla „blocul Scala”; în încăperile căruia trăiau, la acea oră - fiecare cu preocupările, gândurile, speranţele şi visurile sale - poate o sută de oameni; poate mai mulţi; poate mai puţini…

Şi, pentru că o viaţă înseamnă enorm, cât poate însemna, atunci, o sută de vieţi curmate, violent, de prăbuşirea unui bloc, dintr-un oraş? Dar miile de vieţii curmate de prăbuşirea a zeci de blocuri, dintr-un oraş? Dar zecile de mii de vieţi curmate de prăbuşirea a zeci de blocuri, în zeci de oraşe?!

Asta nu înseamnă să ucizi infinitul prin indolenţă? Asta nu e crimă cu premeditare?

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.