Axa clandestină Riyadh-Tel Aviv

Astfel de subtilități, cum explicam zilele trecute că e și denumirea Golfului – Persic sau Arab – sunt foarte importante în Orientul Mijlociu. (Secretarul de Stat Tillerson, care ca fost șef al Exxon n-are cum să nu cunoască sensibilitățile regiunii, a vorbit zilele trecute despre Golful Arab, ceea ce a stârnit indignare la Tehran).

Nu pot fi înțelese ultimele evoluții din Qatar, de pildă, fără o imagine clară asupra legăturilor israeliano-saudite.

Între Israel și Arabia Saudită nu există și n-au existat niciodată relații diplomatice. Monarhia absolută al-Saud, în calitate de lider regional al țărilor arabo-sunnite, nu poate să recunoască Israelul în actualele granițe, nici să încurajeze ocupația israeliană în Cisiordania și Gaza. La rându-i, guvernul de la Ierusalim respinge propunerea statelor arabe în frunte cu saudiții de a reveni la statu quo-ul teritorial dinaintea Războiului de Șase Zile din 1967 și a împărți Ierusalimul cu palestinienii.

În ciuda acestor poziții ireconciliabile, retorica ostilă dintre cele două mari puteri ale regiunii e doar pentru uzul publicului fiecăruia. De fapt, încă de pe vremea răposatului rege Abdullah bin Abdulaziz al-Saud, Axa clandestină Riyadh-Tel Aviv s-a constituit în fața marelui dușman comun: Republica Ayatollahilor. Faptul că fostul președinte Obama s-a retras din Orientul Mijlociu, spaima Primăverii Arabe, influența crescândă a Tehranului în regiune, Pactul nuclear cu Iranul, i-a apropiat și mai puternic pe liderii saudiți de cei israelieni.

(Apropo de retorica de cele mai multe ori fără relevanță: după masacrul israelien din Gaza, 27 decembrie 2008 – 18 ianuarie 2009, saudiții au trimis o scrisoare extrem de dură Națiunilor Unite, calificând acțiunea drept „feroce”. Nu aveau pe atunci gazanii de unde să știe că tonul Riyadhului în relațiile clandestine cu Tel Avivul era unul cât se poate de conciliant).

Din 2014, între saudiți și israelieni există inclusiv o înțelegere militară discretă (nimic nu poate rămâne secret în Orientul Mijlociu), în baza căreia sunt instruite trupe saudite și împărtășite reciproc informații ale serviciilor secrete. În aceste condiții, a fost de așteptat ca în războiul de proximitate din Yemen (unde se luptă prin interpuși cele două mari puteri islamice, Arabia Saudită sunnită și Iranul șiit) isarelienii să se alăture discret coaliției conduse de prințul Muhammad bin Salman al-Saud.

Din 2014 până astăzi au avut loc cel puțin cinci întâlniri secrete între înalți oficiali israelieni și saudiți (prin India, Italia, Cehia, Iordania).

Ceea ce se petrece după turneul președintelui Statelor Unite din mai, a fost anunțat încă din februarie, de la vizita premierului israelian la Washington. Atunci, Netanyahu, după ce l-a prelucrat exemplar pe novicele Donald J. Trump, a declarat: „Pentru prima oară în existența țării mele, statele arabe din regiune nu văd Israelul ca pe un dușman, ci din ce în ce mai mult ca pe un aliat” (în conferința de presă comună). Apoi, președintele Trump a sugerat că există un grandios și miraculos plan de pace, bazat pe o alianță regională cum n-a mai existat în Orientul Mijlociu.

Abia acum, după încercuirea Qatarului, se pot desluși câteva dintre liniile de forță ale acestei miraculoase strategii. Fundamentală rămâne vechea Axă clandestină Riyadh-Tel Aviv, clădită pe spaimele familiei Al-Saud (de dezbinarea din sțnul dinastiei și de o eventual revoltă populară), pe ura față de marele dușman comun, Iranul, pe atașamentul față de uriașul prieten comun, America, și pe interese comune în Siria.

Rămâne de văzut dacă Axa clandestină Riyadh-Tel Aviv (în termeni ultradiplomatici: „dialog strategic pe anumite aspecte”) urmărește în continuare realizarea planului prezentat în urmă cu câțiva ani de generalul saudit Anwar bin Majid bin Anwar Eshki (un fost colaborator al prințului Bandar): pacea între Israel și națiunile arabe, apoi schimbarea regimului în Iran, sprijinirea creării Marelui Kurdistan, care să includă părți din Turcia, Irak și Iran.

Inutil să adaug unde se află creierul Axei.