Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
2213 vizualizări 13 sep 2017

Mi se părea limpede şi de la sine înţeles că partidul se va instala, autoritar, peste România, că va încerca să schimbe tot ce nu-i convine, ce nu i se potriveşte, ce-i stă-n cale, în linişte şi în trei schimburi.

Îmi spuneam că, după ce îşi va rezolva probleme diverse şi stringente, se va întinde peste pământuri o acalmie grea, de plumb, bacoviană: opoziţia se va fi stins, rămasă fără rost, precum opaiţul în zorii noi ai ţării, preşedintele îşi va fi dus calmul olimpian pe noi culmi de civilizaţie şi progres european, rupt total de de ghinioanele mărunte ale naţiei, lăcustele burghezo-moşiereşti îşi vor fi încheiat rondul hămesit, sub ochiul vigilent al lui Ion Iliescu, de la Ape.

Vor fi fost, atunci, deja, prea multe rânduri ale social-democraţiei înghesuite în rose garden-ul din Kiseleff, de unde ar fi curs, necontenit, laptele şi mierea promise, vor fi explodat salariile, „eradicate” taxele şi impozitele, ca bacilul Koch, preţul carburantului ar fi fost mai mic decât impozitul pe dividende, TVA-ul, coborât, mai jos decât fermoarele rochiilor de seară, după balul guvernului din Piţa Victoriei.

Ei bine, nici vorbă!!

Nebunia guvernărilor PSD şi a sarabandei miniştrilor-marionetă a început odată cu tăierea aripioarelor lui Dragnea, în zborul său către guvern. S-a înteţit cu nominalizarea „catastrofală” a lui Shhaideh. A continuat cu Grindeanu – la început, cuminte ca o revoluţie de catifea: îi încremenea zâmbetul pe buze sorbindu-i pildele lui Dragnea.

Apoi, a început războiul. Din nimic a izbucnit. Am arătat Europei, lumii, Universului (palatul) ce poate face un guvern PSD-ALDE, când vrea el. Cum poate da, de unul singur, ţara peste cap; multinaţionalelor peste nas, ambasadelor peste degete; băncilor peste cât puteau ele să ducă (afară).

Guvernul Grindeanu s-a dorit a fi ultima frontieră. Au zburat miniştri, a demisionat violentul „Altă întrebare!”. Grindeanu a fost chemat la raport, la partid. I s-a cerut să plece. A refuzat. Întreg executivul a demisionat, ca să-i strice jucăria. Nimic. Mai mult: a reapărut Ponta pe firmament. Tot nimic.

Într-o cumplită dileală, PSD a depus moţiune de cenzură împotriva propriului guvern/premier. A fost deschisă, pentru asta, în week-end, tipografia unde se trage „Cartea Recordurilor”. Scandal în Parlament. Jocuri de culise. La finalul primului act, Dragnea a fost salvat de minorităţi, altele decât cea maghiară.

Apoi a venit Mihai Tudose. S-au întors miniştrii. Unii noi, dezorientaţi, alţii, tot ăia vechi, în frunte cu Shhaideh.

După un timp, iar au început să zboare miniştri: „Apărarea” a ajuns la al patrulea, „Educaţia” la al doilea, nici „Finanţele” nu se simt prea bine, „Economia” e la al treilea sau ceva, „Mediul” x doi.

Înţelegeţi?! Şi toate astea fără ca opoziţia să ridice vreun deget (nu că ar avea…).

Habar n-am dacă s-au mai întâmplat astfel de războaie, undeva, în lume, câtă vreme s-a aflat la guvernare o majoritate covârşitoare.

Dacă s-a mai sinucis careva halul ăsta…

Toată lumea se întreabă: de ce?! Unde e cheia? De ce să iei un ministru de la un minister, să-l duci la altul, şi în locul lui să pui un „no name”? Cine e de vină?

Unii spun că în PSD nu prea mai există oameni de valoare, iar cei câţiva care mai au oarecare experienţă, nu se bagă. Că sunt jocurile foamei pe portofolii, în culise, şi că toţi cei care apar la rampă sunt oamenii lui Dragnea. Că liderul PSD nu vrea oameni prea articulaţi pe portofolii, ca să nu-i scape din mână (vezi cazul Ţuţuianu).

Alegeţi şi dumneavoastră ce credeţi de cuviinţă.

Personal, cred că Liviu Dragnea vrea să deţină controlul – în partid, la guvern, în Parlament, în ţară - şi pentru asta sacrifică pe oricine, oricând, dacă i se pare că mişcă-n front.

În final, recunosc, m-am înşelat. N-am crezut că un partid care a câştigat alegerile cu un scor ca liga a IV-a, în 2016, poate face, de unul singur şi degeaba, atâta scandal, hăcuindu-şi miniştri mai ceva ca în „Noaptea Sfântului Bartolomeu”.

Citește și: