25 iunie 201709:012508

De ce îşi bat românii femeile şi copiii? Iulian Apostu: „Ideea bătăii rupte din Rai încearcă să îl reaşeze pe postamentul priorităţii conjugale pe bărbat”

Dragoste cu năbădăi sau, mai bine zis, cu bătăi şi abuzuri. Este imaginea unei ţări în care o femeie este bătută la 30 de secunde, iar violenţa domestică este acceptată tacit. Ce putem spune despre despre un popor în care, una dintre cele mai cunoscute şi împărtăşite zicale este ,,Bătaia este ruptă din Rai”? Iulian Apostu, profesor universitar la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a explicat, în cadrul unui interviu pentru Gândul, că în România suntem mai degrabă într-o tranziţie spre modernitate decât într-o modernitate propriu – zisă, în care bărbatul nu este de acord cu echitatea şi nu acceptă să îi scadă puterea de decizie şi controlul în faţa partenerei sale din cuplu şi în faţa unei modernizări şi evoluţii a acesteia.

„Ideea violenţei şi a bătăii rupte din Rai este doar o idee care încearcă să reaşeze pe postamentul priorităţii conjugale pe bărbat. Adică el să îşi recâştige din nou acea calitatea de lider. Astăzi, bărbatul nu mai poate să mai realizeze acest reper al tradiţionalităţii pentru că societatea teoretic nu i-o permite. Singurul apel pe care îl poate face ca să îşi susţină într-o formă sau alta tradiţionalitatea este apelul la stereotip: stereotipul social, nu că este real, ci pentru că este crezut de toţi şi îi dă lui o putere să îşi justifice într-o formă sau alta tipul acesta de autoritate de tip tradiţional”, spune profesorul Iulian Apostu.

Femeile, în cele mai multe dintre cazuri, nu iau măsuri şi preferă să ascundă agresivităţile pe care le suportă pentru a nu-şi strica imaginea personală, a familiilor şi pentru a nu se face de ruşine în faţa comunităţii. În unele situaţii, inclusiv copii ajung să suporte consecinţele faptelor părinţilor săi, să fie afectaţi şi la rândul lor să le preia comportamentul. 

Nu puţine sunt şi cazurile în care, femeia, pe lângă abuzurile fizice, psihice şi emoţionale pe care le suferă, ajung să fie abuzate sexual deoarece bărbaţii cu care sunt într-o relaţie consideră că femeia este un bun care le aparţine şi de care poate dispune după bunul lor plac, iar ele trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile conjugale, fie că o fac de bună voie sau obligate. 

Redăm mai jos interviul integral: 

Gândul: Ce se poate spune despre un popor  şi totodată o societate modernă, în  care una dintre cele mai cunoscute şi împărtăşite zicale şi pe care mulţi oameni o susţin este ,,Bătaia este ruptă din Rai?” 

Profesorul Iulian Apostu: Aş nuanţa un pic problema modernitatăţii cuplului conjugal românesc. În România, suntem mai degrabă într-o tranziţie spre modernitate decât într-o modernitate propriu – zisă. Ca să dăm un exemplu care poate părea şi cu o nuanţă de amuzament: la două întrebări se răspunde total în contrasens - Cine trebuie să gătească în familie şi o să ni se răspundă ,,femeia”, cine este cel mai bun bucătar şi o să ni se răspundă ,,bărbatul”. Aşadar, bărbatul mai degrabă îşi asuma valorile de status decât rolurile aferente. Aşadar, societatea este în tranziţie, nicidecum în modernitate, în marea ei componenţă. Categoric avem şi structuri moderne şi post moderne.

Ideea violenţei şi a bătăii rupte din Rai este doar o idee care încearcă să reaşeze pe postamentul priorităţii conjugale pe bărbat.

Adică el să îşi recâştige din nou acea calitatea de lider. Astăzi, bărbatul nu mai poate să mai realizeze acest reper al tradiţionalităţii pentru că societatea teoretic nu i-o permite. Singurul apel pe care îl poate face ca să îşi susţină într-o formă sau alta tradiţionalitatea este apelul la stereotip: stereotipul social, nu că este real, ci pentru că este crezut de toţi şi îi dă lui o putere să îşi justifice într-o formă sau alta tipul acesta de autoritate de tip tradiţional.

 De ce este atât de tolerată violenţa domestică?

Sunt foarte multe cauze ale toleranţei violenţei domestice, ele, în primul rând, primesc o condiţionare materială a cuplurilor, fie că n-au cu ce să îşi întreţină copiii, fie că de depind de spaţiul locativ, fie că nu au serviciu, pentru că bărbaţii nu le-au lăsat să îşi ia un job.

De la o anumită vârstă încolo, posibilitatea de angajare fiind redusă, sunt obligate să depindă şi să rămână în mediul domestic, până la fenomenele extreme care ţin de o toleranţă învăţată în familie. Există o mulţime de teorii, teoria învăţării sociale care arată că de fapt aceste comportamente agresive internalizate în familiile de origine produc toleranţa pentru viitoarele fapte agresive în noile cupluri conjugale. Altele care vorbesc de o teorie a neajutorării învăţate în care îşi asumă acest eşec din cauza faptului că nimeni nu te ajuta şi atunci trebuie să accepţi ideea de violenţă şi să o gestionezi cumva ca efectele agresive să fie din ce în ce mai mici.

Care sunt tipurile de abuz?

Abuzurile sunt foarte multe. Aparent, vorbim de o singură formă de violenţă, în societate apare ca violenţa fizică, una ca fiind singura neacceptată.

Tipurile de abuz sunt foarte multe şi extrem de sensibile, nu violenţa în sine sau agresiunea în sine este o problemă foarte gravă ci şi alte forme de violenţă precum ar fi cea pe care mulţi ar nega-o, probabil, una de tip psihologic. Dacă doriţi exemple, pentru că am studiat problema aceasta în nişte dosare de divorţ, cu ocazia unui studiu pe care l-am realizat pentru teza de doctorat, unei mame i s-a interzis să intre în camera în care stau copii şi copii plângeau în camera respectivă, în camera tampon în care se afla soţul trăia bucuria că şi-a pus soţia la punct, în cealaltă plângea mama. Nu e nici o agresiune fizică, dar costurile emoţionale sunt teribile.  

Ar fi şi cea de ordin sexual, care este încă o problemă pentru România, şi, o cotă de atenţie şi aici, cea de ordin verbal, care practic este cea mai frecventă şi de multe ori este baza plecării spre alte trepte de intensitate crescută în ceea ce priveşte violenţa.

Există multe cazuri de oameni care au convingeri conform cărora bărbatul nu este bărbat dacă nu dă o palmă, lucru susţinut atât de femei cât şi de bărbaţi, iar practic, unele femei chiar sunt educate în acest sens. Putem să schimbăm astfel de percepţii?

Categoric da. Dacă mi-aţi permite să formulez un pic plastic aş spune că vina pentru tradiţionalitatea femeii sau a familiei româneşti astăzi îi aparţine femeii, repet, cu ghilimele de rigoare. Cu cât permiţi mai mult un comportament de dominaţie, cu cât permiţi această indistribuţie inechitabilă a rolurilor conjugale. Cu cât permiţi agresiuni fizice sau mesaje care, practic, te plasează într-o poziţie inferioară, cu atât se instalează mai mult acest tip de dominaţie care ajunge uneori şi la agresivitate. Problema cea mai mare este tipul de comunicare şi mentalităţile sociale .

Cunosc cazuri de persoane care au dorit să apeleze la cineva şi nu au avut la cine. În România, mersul la terapie este o excepţie, doar 3% dintre persoanele  care au avut probleme conjugale merg la terapie, restul nu merg. Mulţi dintre ei nu cunosc legislaţia şi nu au la cine să apeleze ca să le explice, deşi există departamente de asistenţă socială care ar fi dispuse să ajute. Nu cunosc centrele de primire pentru astfel de persoane aflate în deficienţă, or toate aceste elemente creează involuntar un alt tip de toleranţă.

Schimbarea comportamentului sau a atitudinilor ţine de modalitatea în care societatea vine spre victimă şi aici iar mai avem o problemă – Victima, din dorinţa de a nu se face de ruşine în comunitate, preferă să ascundă fenomenul agresiv. Sunt foarte multe cazuri în care femeile cenzurează probleme de violenţă sau de agresivitate de orice fel din dorinţa de a nu-şi voala imaginea lor personală, dar şi a familiilor. Dintr-un total de violenţă, doar 30-40%  ajung în instanţe sau cu reclamaţii la poliţie sau la diferite centre de sprijin, restul sunt necunoscute. Din această cauză, nici nu se ştie clar care este volumul violenţei, nu doar din România, ci din toate ţările europene şi nu numai.

Nu de puţine ori auzim că femeia este bătută pentru merită, pentru că are şi ea o vină. Cum se ajunge ca victima să fie tratată ca vinovat?

Vina femeii nu este întotdeauna vina femeii oricât de vina femeii ar fi. Vina femeii este un concept de situaţii care presupune o disfuncţie între cei doi parteneri. Aşadar, oricum ar fi privită, vina femeii, chiar şi dacă ar fi într-adevăr vinovată, ar trebui să ducă la nişte resurse de comunicare eficiente care să rezolve acele deficienţe între cei doi. Terapia spune că, de fapt, oamenii nu au 10-15 ani de relaţii, ci au 2-3 ani de relaţie şi restul sunt doar reiterări ale acestor ani de relaţie. Ce înseamnă asta? Oamenii ajung la un anumit stadiu de intimitate, iar după aceea se blochează. Se blochează pentru că au teama de a comunica, pentru că această comunicare sau expunere a problemelor sau a nemulţumirilor produce efectul în planul agresivităţii fizice sau verbale, motiv pentru care preferă să şi le cenzureze şi ajung să socializeze un tip de atitudine limitată strict la funcţii şi nu şi la emoţii, la împărtăşire, la comunicarea, la creşterea nivelului de intimitate între cei doi parteneri. Asta ar fi prima problemă. Am întrebat studenţii, şi o fac des, dacă sunt fericiţi şi majoritatea au mici update-uri. I-am întrebat dacă au o problemă pe care n-au comunicat-o partenerilor şi spun că da, cu câteva excepţii. Aşadar o formă cunoscută de terapie şi utilizată des este aceea de a vorbi la persoana I: „Mi-aş dori să...”  şi când spui asta stimulezi comportamentul meu de a-ţi explica de ce nu am făcut treaba aceasta. Când spui „nenorocitule, şi tu şi familia ta ai făcut...”, tendinţa este de agresivitate.

Teama de conflict este una generalizată. Conflictul în terapie, în mediere, nu este privit în faza lui iniţială ca fiind un lucru rău. Conflictul este modalitatea prin care, într-o formă strict naturală, se evidenţiază diferenţele dintre cei doi parteneri, care vor fi expuse medierii. Modalitatea în care se reacţionează la conflict creează, de regulă, problema. Dacă bărbatul este tradiţional şi nu suportă autoritatea femeii, nu suportă să piardă în acest duel de comunicare, va apela la diferite strategii. Fie o presiune psihologică, pentru că fiecare îşi cunoaşte partenerul, îi ştie zonele de vulnerabilitate şi se agresează reciproc, fie chiar la violenţă de toate tipurile. Dacă doresc să comunice, o pot face destul de eficient. Frustrările sunt absolut normale în relaţiile conjugale, relaţiile conjugale nu sunt perfecte, dar perfectibile. O relaţie conjugală eficientă este cea în fiecare spune ce are de zis, care îşi comunică nevoile, iar celălalt încearcă să i le îndeplinească pentru că îl iubeşte. De multe ori, problema se opreşte aici. Dincolo de aceasta, vedem că violenţa nu este o cauză şi doar o problemă suspendată în sine însăşi, ci este un efect al problemelor conjugale în cuplul românesc.

Noi avem o rată a divorţialităţii scăzută. Paradoxal, de prin 2012-2013, cu update-urile codului civil, s-a creat o posibilitate şi mai mare de divorţ. Paradoxal, deşi în celelalte ţări europene unde s-a simplificat procedura de divorţ, divorţialitatea a crescut, Franţa 2005 - 57,7% – extrem de mult, în România scade. 

Teoretic, avem o familie extrem de stabilă, practice, nu este aşa. Structura tradiţională cenzurează foarte mult cuplurile în a-şi expune sentimentele, trăirile. O să vedeţi în cuplurile mature, multe dintre ele, oamenii din cuplu se reduc la o simplă comunicare sau o simplă comunicare a nevoilor primare, mă refer la îndeplinirea strictă a funcţiilor, a educaţiei, dacă au copii, la menaj, cu aceste deficienţe în ceea ce priveşte echitatea de rol, cu privire la obţinerea finanţelor şi a treburilor din casă. Emoţiile, sentimentele sunt plasate într-un plan secund. De ce? Pentru că există o teamă generalizată de conflict. Rezolvarea lor, de regulă, duce cuplul la un alt nivel de funcţionalitate, la un alt nivel de trăire şi în acelaşi timp la un alt stadiu de intimitate. Majoritatea se blochează undeva la împărtăşirea opiniilor: „ştiu ce gândeşti, ştii ce gândesc, nu sunt de acord cu ce gândeşti, nici eu nu sunt cu ce gândeşti” uneori chiar în replica. De aici ştie fiecare partener care este limita maximă de siguranţă şi nu depăşeşte nimeni acest prag pentru că el prevesteşte sau anticipează un conflict pe care ei nu-l gestionează. Rezolvarea situaţiilor poate crea cadrul optim ca în acel cuplu conjugal, violenţa să se reducă de la forma ei fizică la una verbală, de la forma ei verbală la o formă de stabilitate conjugală autentică şi pe termen lung.

Sunt cazuri în care, la început este totul roz, iar cu timpul situaţia se schimbă într-un mod dramatic. Cum se poate ajunge de la apreciere şi iubire la umilinţă şi abuz. Practic ce se petrece în mintea unui agresor?

Sunt tipologii ale agresorului. Sunt unii care au socializat din familiile de origine agresiunea şi o reproduc mai departe, sunt agresori care devin agresori pentru că simt că structurile conjugale pe care le promovează, să spunem modernitatea, nu le sunt favorabile, simt presiunea femeilor pentru această echitate de rol pe care ei nu sunt dispuşi să şi-o asume şi atunci devin agresori. Există o formă de manipulare interesantă în ceea ce priveşte dulceaţa mariajelor la început. S-a spus în diferite forme: căsătoria este o cutie goală pe care trebuie să o alimentezi tot timpul cu ceva nou, cu ceva bun. Căsătoria te reconstruieşte din nou şi fiecare etapă din conjungalitate are nevoie de tonusul ei.

Perioada de început din relaţiile conjugale, maritale sau chiar nemaritale este perioada aceea de dulce, nu este reală. Majoritatea, la începutul relaţiilor, sunt falşi, adică îşi expun imaginea în cea mai bună formă pentru că aduce feedback-ul pe care doresc să-l producă, iubirea şi atractivitatea celuilalt. Relaţiile conjugale pe termen lung validează sau nu validează o relaţie autentică şi în acelaşi timp arată şi formele ei de intervenţie, dar mulţi le neglijează. Se crede că 3 ani sunt maximul a ceea ce oamenii pot trăi în fericirea conjugală. În sensul acesta, o ştim cu toţii, iubirea durează 3 ani. Durează 3 ani pentru că, de regula, după 3 ani relaţia se reconstruieşte altfel. Atunci, cu cât înaintezi în relaţie, cu atât eşti mai vulnerabil/vulnerabilă partenerei/partenerului conjugal. De ce? Pentru că el/ea cunoaşte mai multe despre tine. Modalitatea în care sunt utilizate informaţiile poate crea stabilitate, dacă eu îţi hrănesc nevoile emoţionale, sau creează conflict, dacă nu ţi le hrănesc. Poate să creeze o dublă frustrare dacă fiecare se retrage în sine şi îşi asumă acest deficit, trăind cu el. Dar până când? Stresul, emoţiile sunt atât de puternice încât explodezi pur şi simplu şi în forma aceasta de reacţie a momentului  generată de efecte în lanţ pe o perioadă determinată, nu te mai ajută să rămâi obiectiv şi raţional într-un proces de negociere sau chiar de comunicare conflictuală.

În structura familiei româneşti, oricât am încerca şi o considerăm modernă, în mai toate situaţiile găsim această distribuţie inechitabilă a rolurilor. Se transformă în primul rând statusul feminin. De ce? Pentru că ea îşi doreşte modernitate. Cine este deranjat întotdeauna de modernitate? Categoric, bărbatul, pentru că pierde ceva din valorile lui de status, lui nu-i convine echitatea, nu-i convine să nu i se recunoască imaginea specific tradiţională, nu-i convine să piardă accesul la decizie, ca femeia sa, soţia, iubita, să devină independentă, autonomă, pentru că simte că pierde controlul. Orice reacţie agresivă este o reacţie prin care se reechilibrează raportul de forţe şi când nu mai ai argumente, şi când viaţa conjugală nu îţi mai permite, agresorii preferă să folosească forţa pentru a restabili această autoritate de tip tradiţional, disfuncţională desigur, dar o pot restabili prin forţă şi prin teamă.”

Un subiect mai puţin cunoscut este cel al violului în cuplu. Cum se ajunge la asta, un bărbat care susţine că îţi iubeşte femeia, ajunge să abuzeze sexual de ea?

Mulţi dintre ei nu conştientizează faptul că orice femeie are acces la propriu său trup aşa cum doreşte să aibă. Mulţi dintre ei nu consideră că femeia are dreptul să se opună unei relaţii intime într-un moment dat pentru că nu simte acest lucru. Mulţi dintre ei consideră că relaţia intimă este obligaţie maritală, confundă obligaţia cu o plăcere care ţine dintr-o iubire care este externalizată de data această pe cale fizică. Îmi amintesc o discuţie cu doamna ministru atunci când au legalizat ideea de viol marital, când l-au introdus în documentele juridice şi spunea domnia sa că avea reacţii dure inclusiv de la colegii parlamentari care nu înţelegeau cum adică să existe o lege care să pedeapsească violul în situaţia unui cuplu căsătorit. Unii dintre ei, şi destul de mulţi, care fac acest lucru, consideră că femeia le aparţine, femeia este bunul lor, este “cea de care eu dispun aşa cum doresc eu, iar ea trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile conjugale.

Statistic, în anul 1990, ponderea violurilor în România era de 2%. În contemporaneitate s-a redus la 1%. 25% din aceste violuri cu caracter general deci şi în afara cuplului conjugal, 25% din ele sunt violuri maritale, o pondere destul de mare. (18.000). Însă, dacă ne gândim la situaţia în ansamblu şi ne dăm seama că acel 75% s-ar putea să aibă un cuplu conjugal, putem să vedem tipul acesta de agresiune, de viol într-un alt context care sparge conjugalitatea din cauza unor frustrări sexuale, din cauza unor probleme care nu ţin de nevoile femeii respective, din cauza unor disfuncţii care vorbesc de relaţia conflictuală dintre cei doi parteneri şi atunci problema violurilor ar fi şi mai dură. Internaţional, problema violurilor este extrem de gravă, nu cu ponderi atât de mari, cu ponderi mai mari în Rusia, cu ponderi mari în Anglia, se vede şi într-o rată a naşterilor la fete tinere, sub 14 ani, în Anglia şi în Rusia. La nivel european rămâne o problemă, dar ponderea este undeva la jumătate din ceea ce are ca indicator România în acest moment.

În astfel de cazuri, victima nu reclamă agresorul. De ce?

A moştenit o formă de a proteja intimitatea care uneori nu poate fi susţinută. Probleme de ordin erotic sunt cele mai rar probleme identificate şi în dosarele de divorţ şi în faţa instanţelor de oricare tip. Ele sunt excepţii pe la instituţiile de medicină legală. De ce? Pentru că a cenzura un spaţiu atât de intim devine destul de vulnerabil pentru femeia respectivă şi preferă să se cenzureze pe sine pentru a nu primi alte critici sociale. Societatea nu este pregătită să înţeleagă faptul că orice femeie are emoţii, sentimente, are dreptul să refuze o relaţie intimă atunci când simte că nu trebuie să o facă, are dreptul să îşi pună anumite condiţii în ceea ce priveşte sexualitatea, să impună limite în ceea ce priveşte tipul de sexualitate pentru că şi aici este o problemă. Lucrurile acestea apar ca fiind un subiect tabu pe care mai toata lumea vrea să îl evite. Aceasta ar fi prima cauză care arată sau justifică faptul că femeile nu doresc să reclame aceste fapte. 

Ele sunt reclamate in extremis, când leziunile sunt extrem de grave, când cerinţele de sexualitate ating cote extreme cu variaţiile respective, ceea ce doresc împreună se numeşte erotism, ceea ce doreşte doar unul singur poate fi extrem de greu de tolerat pentru persoana care poate fi supusă unor astfel de pretenţii. În ceea ce priveşte sexualitatea, lucrurile sunt şi mai dificile. De regulă, nevoile erotice nu se comunică, problemele erotice nu se negociază, ei nu negociază probleme simple cu privire la funcţionalitate, la emoţii, la sentimente, la trăiri obişnuite. Cu atât mai puţin în ceea ce priveşte sexualitate, iar mentalitatea că „femeia îmi aparţine”  şi că „dacă nu eşti tu, mă duc în altă parte”  creează o dublă frustrare pentru femeie. Sunt femei, pentru că avem un studiu pe acest subiect, care spun că de vină pentru infidelitatea masculină este „vina mea ca femeie pentru că nu i-am dat ce doreşte să primească”. Acest lucru ar acredita într-o formă total falsă faptul că femeia se face vinovată de orice înseamnă infidelitate masculină, or lucrurile sunt false. Relaţia intimă nu este în sine prioritară, este consecinţa unor sentimente pure. În afara sentimentelor pure, el devine un simplu exerciţiu fizic cu o finalitate imediată, în sensul că relaţiile intime se banalizează suficient de repede în aşa fel încât atracţia dintre cei doi să scadă extrem de mult.

Mai puţin cunoscute sunt şi cazurile în care bărbaţii sunt cei agresaţi şi hărţuiţi în cuplu. Cunoaşteţi astfel de cazuri? Cum se ajunge la asta?

Violurile împotriva bărbaţilor sunt o excepţie, România are un singur caz de cancan cu un taximetrist şi forumurile, că le-am citit de curiozitate, erau de regulă dirijate de discuţii masculine care vedeau mai degrabă invidia împotriva bărbatului respectiv decât condiţia lui de traumă. Cazurile sunt rare. Eu personal nu cunosc astfel de cazuri. Menţionez că am citit suficiente dosare de divorţ, asta însemnând până la vreo 713 cazuri concrete, şi n-am întâlnit un astfel de caz. De regulă, violenţa împotriva bărbatului, oricare ar fi ea, este în sine o excepţie, conform statisticilor sunt cam 90% victime femei şi 10%, până la 20% victime bărbaţi. Statisticile diferă de la o instituţie la alta. În studiile pe care le-am realizat, şi o să vedeţi o pondere extrem de interesantă, bărbaţii reclamă violenţa psihologică a femeii şi cea verbală într-o proporţie de 91%. Femeile reclamă violenţa fizică într-o proporţie de 87%. Ei nu suportă într-o proporţie de 91% violenţa psihologică, nu o reclamă pe cea fizică. Bărbaţii nu reclamă violenţa fizică, pot fi cazuri de astfel de situaţii, dar nu reclamă astfel de fapte dintr-o jenă şi mai mare pentru că el îşi pierde atunci imaginea aceea socială prin care bărbatul este lider, bărbatul decide, bărbatul nu pierde în faţa femeii pentru că de asta este bărbat.

În ce măsură sunt afectaţi copii care cresc în astfel de medii, în familii disfuncţionale în care se practică abuzurile?

,Ponderea divorţurilor pentru femeile care nu au copii şi care au maxim un copil este de 84%. De la 2 copii încolo, divorţurile scad, 2,3,4,5, într-o pondere totală de 14% . De ce am spus aceste date statistice? Pentru faptul că prima condiţionare a divorţurilor este libertatea de după. Majoritatea femeilor îşi pun astfel de probleme – „ce fac după ce divorţez, cine mă întreţine” - dacă nu are serviciu, ”unde stau” - dacă  nu are locuinţă comună sau locuinţa soţului şi de aici pleacă toleranţa la violenţa.

Categoric, scuza de după scuză, pentru că niciodată nu a fost o scuză reală, este că e bine ca un copil să aibă şi mamă şi tată, iar pentru acest aspect mă sacrific eu ca mamă ca el să vadă şi mamă şi tată.

Disfuncţia şi problemele încep pentru că una este să ai şi mamă şi tată la care te poţi raporta şi una este când ai un tată sau o mamă disfuncţională agresivă care creează o potenţială agresivitate la cuplurile tinere. De asemenea, care pot crea agresivitate pe care o dezvoltă la nivelul familiei, probleme de socializare şi integrare socială pentru copii pe care îi au. Aşadar, beneficiile sunt mai mici decât costurile pe care le presupun astfel de relaţii conjugale. Exemple, şi de la INML şi din dosarele de divorţ, părinţi care din cauza alcoolului preferă să aibă relaţii intime cu mamele în camera în care sunt şi copii cu precizarea că e bine ca şi copilul să înveţe după ce o sa fie mare, ca să ştie, să nu crească inhibat, cazuri în care copii sunt batuţi o dată cu mamele lor pentru că luau apărarea mamelor lor, copii care sunt ţinuţi afară, iarna desculţi ca să-i înveţe minte să nu mai ia partea mamei sale. Iată tipul de disfuncţii care afectează şi dezvoltarea fizică şi psihică a copilului aflat într-o astfel de posibilitate.”

De ce rămân femeile în astfel de situaţii toxice şi abuzive? De ce acceptă astfel de tratamente? Sindromul Stockholm, ruşine, frică?

Sindromul Stockholm este o excepţie, categoric este şi el o resursă. Trauma pe care o presupune divorţul este a doua după deces. Costurile emoţionale sunt mari, decizia divorţului este una grea, aşadar femeia îşi va construi întotdeauna motive psihologice sau argumente psihologice sau psihosociale care să-i certifice faptul că mai merită să mai încerce. Categoric nu are dreptate, dar va face treaba aceasta des. Stockholm spune că există o formă de ataşare faţă de agresor, adică încerci să-i îndeplineşti nevoia în aşa fel încât costurile violenţei să scadă în ceea ce te priveşte. Ajungi să-i îndeplineşti nevoile de aşa natură până când te identifici cu ele. Atunci îţi hrăneşti emoţiile din binele partenerului şi orice formă de bine dezvoltată de acesta ca o consecinţă directă a faptelor pe care eu le fac ca agresat în rând cu agresorul s-o supradimensionaţi ca să-mi argumetez relaţia. Din cealaltă perspectivă, de ce rămân femeile, multe dintre ele sunt dispuse să încerce, multe dintre ele nu au unde să se ducă. Dau un exemplu: sunt femei care nu au unde să plece şi au copii, nu au pe nimeni, nu au mamă, nu au tată, nu au surori.

Victimele agresate ce măsuri ar putea să ia? La cine ar putea să apeleze?

Sunt foarte multe instituţii. În primul rând ar trebui să apeleze la poliţie. Poliţia instrumentează cazul, se fac dosare penale în acest sens, există ordine de restricţii care au fost cumva îmbunătăţite ca proceduri. Iniţial, ordinul de restricţie se putea acorda în 30 de zile. Imaginaţi-vă 30 de zile de agresiune continuă, mai ales când ştii că procedura este în curs de a fi finalizată, acum s-au redus la 3 zile. 3 zile pot fi de asemenea multe pentru astfel de persoane. Dau o cifră care poate şoca: în România anului 2016, avem 186 de femei ucise din cauza violenţei domestice. Cifra este colosală, 3 zile de procedură juridică pentru acordarea ordinului de restricţie pot fi fatale pentru o astfel de femeie. Instanţele şi în acelaşi timp instituţiile trebuie să intervină prompt, să scoată femeia din mediul agresiv sau să scoată bărbatul din mediul agresiv şi să creeze forma de protecţie astfel încât femeile acestea să nu ajungă în situaţii limită de a-şi pune viaţa în pericol sau nu.

Ce ar trebui să înţeleagă oamenii în general despre acest fenomen, despre această problemă reală care este tolerată la scară largă?

Oamenii, mulţi dintre ei, se limitează la o serie de stereotipuri pe care le cunoaştem, le găsim pe toate paginile de internet, pe forumuri, în formulele prefabricate sau iniţiate anterior experienţei cu privire la violenţa domestică. E problema familiei, oricum nu se întâmpla nimic, dacă rămâne cu agresorul înseamnă că îi place să fie bătută, etc, sunt o mulţime de elemente. Oamenii ar trebui să înţeleagă faptul că relaţiile conjugale sunt sau nu sunt dacă ele sunt stabile, iar o stabilitate conjugală ţine de o minimă formă de funcţionalitate care elimină total agresivitatea din cuplu.

Oamenii ar trebui să mai înţeleagă faptul că în situaţii de vulnerabilitate, ei trebuie să intervină prompt. Sunt vecini care fac treaba aceasta, aud bătăi, scandaluri în casă, ţipete din partea femeilor de regulă şi vin şi bat la uşă. Se potolesc agresorii pentru că se văd urmăriţi de către vecini. Vecinii cheamă poliţia mai des decât cheamă uneori victimele, pentru că victimele nu au acces la telefon, în situaţia de agresivitate li se ia absolut orice şansă de comunicare cu exteriorul. Unele femei trăiesc panică de nu îşi mai dau seama de ceea ce ar trebui să facă.

Societatea categoric trebuie să intervină, există o modalitate optimă de a rezolva astfel de probleme doar prin intervenţia socială generală.

Ceea ce faceţi dumneavoastră este să expuneţi cu şi mai mare evidenţă resursele la care pot apela astfel de femei. Sunt centre de primire speciale, sunt legi care protejează, sunt instanţe, sunt departamente de asistenţă socială care susţin financiar femeile care trec prin astfel de momente pentru a-şi putea construi un proces echitabil, de multe ori lipsit de resurse, nu au acces la justiţie, nu au acces la un taxi să meargă la INML să-şi ia un certificat medico-legal. Mi-am adus aminte de o atitudine feminină – am observat o pondere de mai mare de 50% dintre femeile care apelau la serviciile de medicină legală, femei care foloseau certificate medico –legale ca resursă de putere – „Dacă se mai întâmplă o dată, ma duc în instanţă, te duc în judecată, o să pierzi, o sa ajungi în închisoare”. Numai că argumentele acestea ţin la început, multe dintre ele de care vă vorbesc erau la al 2-lea sau al 3-lea certificat medico-legal şi leziuni dure: deplasarea mandibulei, leziuni provocate de obicete contondente sau zdrobirea tibiei cu patentul. Şi totuşi preferau să nu divorţeze şi să folosească aceste certificate ca o resursă. Mi-am adus aminte de o doamnă şi i-am spus “dumneavoastră nu veţi folosi certificatul acesta niciodată” . Din interviurile pe care le-am realizat, era o doamna cu anumită statură şi a întrebat ,,de unde v-aţi dat seama?” . Îi zic: ,,Bănuiesc că o să-l scanaţi, o sa-l puneţi pe masă un pic mototolit şi o să daţi impresia că aveţi un document. - ,,Da, asta vreau să fac”.

Argumentele în familie funcţionează altfel. Prima dată este impactul – vai ce am făcut- uite documentul – vai ce o să mi se întâmple. Când ele sunt folosite şi nu duse mai departe, argumentele acestea devin în sine inutile.

Până şi atunci când ai resurse, până şi atunci când violenţa este extremă, unele femei preferă să nu apeleze la cineva.

Au fost femei agresate sexual, au fost femei care urmau să fie aruncate de pe faleza şi au sărit turiştii de la mare să le scoată şi mama ei nu a vrut să meargă în instanţă că a spus că „eu nu vreau sa fiu părtaşă teologic pentru divorţul tău”.  Sunt femei care nu au la cine să apeleze şi sunt femei care sunt obligate să se complacă în astfel de medii pentru că sunt lipsite total de resurse şi când spun total de resurse spun şi de resursele la care ar putea aplica gratis prin instiuţiile pe care statul deja le oferă pentru că ele nu sunt cunoscute suficient.

Potrivit unor studii, 30% dintre femei au avut măcar o dată experienţa violenţei domestice, indiferent de formă. Conform datelor statistice, ponderea pe gen a victimelor violenţei domestice oscilează între 80 – 90% victime femei şi 10 – 20% victime bărbaţi. 

 Divorţul victimelor este, de cele mai multe ori condiţionat sau oprit din cauza copiilor, a condiţiei materiale şi dependenţa locativă şi existenţa copiilor.

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.