Cristina ANDREI
Cristina ANDREI
2662 vizualizări 5 feb 2018

„Criza poate să aducă o creştere, cum, e adevărat, poate să ducă şi la o distrugere, dar, în general, o criză bine depăşită aduce înflorire, aduce o creştere”. O viziune optimistă, venind dinspre o instituţie care a trecut printr-un secol greu, prin decenii de asuprire comunistă, dar care a reuşit să rămână un stâlp de rezistenţă.

Cum era înainte de 1989 Dumnezeu, pentru ortodocşi şi catolici deopotrivă, aduşi împreună nu de aceeaşi religie, ci de suferinţă şi violenţe? „Dumnezeu era la fel şi atunci ca şi acum”, răspunde Ioan Robu, iar cheia a fost mai simplă decât ar crede oricine şi rămâne, şi în zilele noastre, un concept pe care îl înţelegem din în ce mai puţin, ideea de „a fi împreună”. Mai departe, democraţia a adus cu sine un paradox. O Biserică liberă să-şi predice învăţăturile, în care se investesc şi astăzi bani grei, dar care pare tot mai departe de enoriaşii săi, în special de cei tineri. 

Raportul dintre Dumnezeu şi credincioşi apare acum ca un fel de „troc”, în care fiecare îşi face datoria. Divinitatea, pe cea implicită, pentru că „ne-a chemat la existenţă” şi ne poate conduce, în final, „să vedem ceea ce nu am putut cu mintea noastră să ne închipuim”, spune Ioan Robu, citând din Apostolul Pavel. Oamenii, însă, trebuie să treacă un test ceva mai greu. Continuarea dialogului cu Dumnezeu, început în momentul botezului, care poate fi închis în câteva cuvinte simple: rugăciune, participarea la Tainele Bisericii şi, nu în ultimul rând, iubire. O provocare imensă într-o lume a tentaţiilor.

Dialogul pare, însă, să fie foarte complicat, nu doar cel cu Dumnezeu, ci şi acela între oamenii simpli. Cât e de greu să păstrezi sensul lui „împreună” atunci când unele dintre cele mai importante subiecte din spaţiul public sunt şi cele care dezbină cel mai mult? Drepturile minorităţilor, ideea de familie şi controversele legate de avort sunt doar câteva subiecte care polarizează puternic societatea şi care, în loc să fie ascunse sub preş, ar trebui dezbătute pe larg şi înţelese cu calm. Dintre toate aceste probleme, parcă e greu să alegi cel mai mare obstacol pe care trebuie să-l depăşească România astăzi. „E o întrebare mare”, răspunde Arhiepiscopul Ioan Robu. Răspunsuri ar putea fi multe, toate conducând, inevitabil, la criza pe care o traversăm ca societate, din care ar trebui să ieşim întăriţi şi mai uniţi, în niciun caz mai dezbinaţi.

La aproape 100 de ani, România suferă de o lipsă acută de perspectivă, seamănă cu un om care ia tot felul de medicamente fără să se consulte cu niciun medic bun. Trăim prea mult pentru „acum”, fără să ne gândim la ce va fi mâine, suntem prea concentraţi pe propria persoană pentru a mai avea şi grija noastră, a tuturor, ca popor. Iar ceasul ticăie în defavoarea noastră, spune ÎPS Ioan Robu.

CITEŞTE MAI JOS INTERVIUL INTEGRAL CU ARHIEPISCOPUL BISERICII CATOLICE, ÎPS IOAN ROBU

Gândul: Trăim vremuri zbuciumate, în care oamenii se pare că se îndepărtează tot mai mult de credinţă. L-am pierdut noi pe Dumnezeu sau şi-a întors Dumnezeu faţa de la noi?

ÎPS Ioan Robu: Dumnezeu nu-şi întoarce faţa niciodată de la noi. Cred că răspunsul e dincolo. În diferite feluri ne-am întors noi sau ne întoarcem noi, în fiecare zi poate, faţa de la Dumnezeu, atraşi fiind de idolii acestei lumi. Cred că ceea ce aţi spus în întrebarea asta e o simţire, o impresie pe care o au toţi, că e o criză în ceea ce priveşte credinţa. Deşi avem o tradiţie de credinţă în poporul nostru, deşi familiile au fost impregnate de această tradiţie a trăirii credinţei, totuşi acum asistăm la o sincopă, la un moment de criză. Însă, aşa cum se spune, criza nu este numaidecât un semn de alarmă, este şi un semn de timpuri mai bune, de creştere. Criza poate să aducă o creştere, cum, e adevărat, poate să ducă şi la o distrugere, dar, în general, aşa se vede, o criză bine depăşită aduce înflorire, aduce o creştere. Eu am această convingere că da, după această criză, care nu-i scurtă, se vede, şi nu-i numai la noi, după această criză va veni un alt timp, altfel.

Şi aş mai putea să adaug încă ceva: noi vedem ceea ce e negativ, de multe ori, vedem partea neagră a lucrurilor. Dar trebuie să ştim că există, totuşi, nuclee foarte puternice de credinţă la noi în ţară, şi în Europa, şi în lume.

Aşa încât nu cred că tot ce înseamnă lumea aceasta e acoperit de lumea crizei în ceea ce priveşte credinţa, căci sunt puncte luminoase, nuclee de credinţă adevărată, practicată, care cred că au rolul de a răspândi în jur aceeaşi credinţă.

Gândul: Cum poate fi surmontată această criză despre care vorbiţi?

ÎPS Ioan Robu: Eu cred că aici trebuie să privim puţin la activitatea Bisericii şi, totodată, la modul în care lumea, oamenii ştiu să perceapă vocea Bisericii. Cel puţin în dreptul nostru canonic, sunt specificate două funcţii pe care Biserica trebuie să le împlinească. Prima este aceea de a învăţa. Şi apoi este funcţia de a sfinţi. Funcţia de a învăţa înseamnă pentru Biserică obligaţia de a răspândi, de a predica încontinuu cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul lui Iisus Hristos şi o face, o face mereu. O face acolo unde este deja prezentă Biserica, şi o face şi în misiune. Biserica răspândeşte, continuă să predice cuvântul lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, Biserica învaţă şi prin instituţiile sale. Şi la noi, la noi de exemplu, Biserica Catolică: la noi, de exemplu, aici în Capitală şi în sudul ţării, în Arhideceza din Bucureşti, a fost cunoscută prin şcolile pe care le-a făcut, acolo unde au crescut multe generaţii de copii. Aşa încât, da, Biserica şi-a împlinit şi împlineşte în continuare această funcţie de a învăţa.

Apoi să nu uităm, mai sunt şi celelalte modalităţi în care Biserica răspândeşte învăţătura cuvântului lui Dumnezeu. Cateheza pe care o face cu copiii, cu tineretul, cu oamenii în vârstă, aşa încât cred că, din acest punct de vedere, al funcţiei de a învăţa, Biserica îşi face datoria.

Are şi funcţia de a sfinţi. Când se referă la această funcţie dreptul canonic vorbeşte despre Sfintele Sacramente pe care le celebrează Biserica. Sfintele Sacramente, începând cu botezul care ne introduce în Biserică şi care ne dă un statut aparte, o relaţie privilegiată cu Dumnezeu. Şi celelalte taine la fel, mai ales Euharistia celebrată de Biserică Euharistia care dă comunităţilor simţul unităţii între noi şi, totodată, al unităţii cu Dumnezeu. Aşa încât cred că prin aceste lucruri putem avea, să spunem, un motiv de speranţă.

Gândul: Biserica este o instituţie centrală a oricărei societăţi, dar ştim că a traversat un secol destul de tumultuos, în care au existat şi numeroase persecuţii, persecuţii la care erau supuşi, deopotrivă, şi preoţii catolici, şi cei ortodocşi care, în perioada comunistă, au fost întemniţaţi în aceleaşi închisori. Cum era atunci Dumnezeu pentru ei, aduşi împreună?

ÎPS Ioan Robu: Dumnezeu era la fel şi atunci ca şi acum, în sensul de cum trăiau împreună deşi făcând parte din diferite biserici au ştiut să descopere această taină a şederii împreună, a rugăciunii împreună. Acolo nu e vorba că Dumnezeu a fost altfel, oamenii au fost altfel, fie că erau preoţi, fie călugări sau laici care au suferit din cauza credinţei.

Da, îmi amintesc şi din spusele unor preoţi în vârstă care în închisoare s-au rugat împreună cu oameni de tot felul, de toate religiile, simţindu-se fraţi şi fii ai aceluiaşi Dumnezeu. Aşa încât cred că suferinţa le-a dat un simţ nou de a se vedea împreună. Dar cred că nu e doar suferinţa o cale de a descoperi că trebuie să fim împreună, este şi mişcarea ecumenică acum, care încearcă o apropiere între biserici, este şi convieţuirea aceasta căci creştinii din diferite confesiuni sunt împreună. Sunt împreună la şcoală, la muncă, la petreceri, oriunde, sunt împreună. Or, în ceea ce priveşte credinţa cred că trebuie să avem mai dezvoltat acest simţ al lui „a fi împreună”.

A fi împreună într-o fidelitate faţă de crezul pe care l-am primit şi într-o solidaritate în cele care privesc realităţile spirituale. Pentru că, e-adevărat, mai degrabă suntem aplecaţi spre cele materiale, spre lumea vizibilă, înconjurătoare, dar să nu uităm că avem posibilitatea de a fi împreună, de a fi solidari şi în ceea ce priveşte realităţile invizibile, realităţile credinţei.

Gândul: Cum a reuşit Biserica să rămână un stâlp de rezistenţă într-o perioadă atât de grea?

ÎPS Ioan Robu: A rămas pentru că, vedeţi, este şi cuvântul lui Hristos, că „Porţile Iadului nu o vor birui”. De ce? Pentru că ea este asistată de Dumnezeu, este harul lui Dumnezeu, care a însoţit bisericile în tot acest timp şi au rămas statornice în misiunea pe care o aveau. O misiune în care, da, trebuiau să aducă şi această jertfă, să se supună unor suferinţe, să se asemene cu fiul lui Dumnezeu, pentru că ştim cuvântul lui Iisus, a spus „cine vrea să mă urmeze, trebuie să-şi ia crucea”. Aceştia şi-au luat într-adevăr crucea pe umeri şi au arătat că sunt pe urmele lui Hristos şi imitându-l pe Hristos şi în suferinţă au avut şansa aceasta a statorniciei.

Gândul: Care a fost, de-a lungul timpului, rolul Bisericii Catolice în dezvoltarea României?

ÎPS Ioan Robu: E o întrebare mare. Întâi aş vrea să subliniez un lucru. Biserica Catolică are în compoziţia ei două părţi, este partea Romană-Catolică şi partea Greco-Catolică a părţii unite cu Roma. Dacă mă gândesc la partea Greco-Catolică, trebuie să menţionez Şcoala Ardeleană care a însemnat mult pentru poporul nostru. Efectele, roadele acestei şcoli au depăşit graniţele bisericii Greco-Catolice, pentru că au trezit conştiinţa şi identitatea naţională. Este o avere acest lucru şi, da, Şcoala Ardeleană s-a născut în sânul Bisericii Greco-Catolice unite cu Roma, şi dacă e să vorbesc despre contribuţia Bisericii Romano-Catolice la dezvoltarea poporului nostru, a naţiunii noastre, m-aş lega tot de şcoală. Şcoala a fost o funcţie pe care Biserica a păstrat-o mereu şi o păstrează încă, prin şcoală a dăruit mult Biserica, educaţie, a dăruit cuvântul lui Dumnezeu, a format din punct de vedere moral, spiritual, intelectual, multe generaţii şi cred că acest lucru a adus ceva, şi nu puţin, pentru acest popor, pentru noi toţi.

Gândul: Ce rol ocupă astăzi Biserica în viaţa oamenilor?

ÎPS Ioan Robu: Îmi vine în minte Parabola Semănătorului din Evanghelie, semănătorul care aruncă sămânţa şi ea cade pe margine de drum, pe teren pietros, între spini, dar şi în teren bun. Şi semănătorul continuă să semene, totuşi, cuvântul. Aşa face şi Biserica, într-o lume în care, iată, găsim toate imaginile acestea: găsim teren pietros, plin cu spini, margine de drum, dar şi teren bun. Cuvântul lui Dumnezeu găseşte loc întotdeauna în această lume, în inimile noastre. Rolul Bisericii este acesta, să meargă mai departe cu funcţiile pe care le are şi, în primul rând, cu această răspândire a cuvântului lui Dumnezeu.

Gândul: Cum reuşeşte Biserica Catolică să-i ţină aproape pe enoriaşi? Şi mă refer aici în special la tineri, despre care ştim că sunt, cumva, mai sceptici la ideea de religie.

ÎPS Ioan Robu: Nu e uşor să facă acest lucru, nu e uşor, mai ales că asistăm la acest fenomen de criză în cele ale credinţei. V-aţi referit la cei tineri în mod deosebit. Avem, însă, aş vrea să amintesc, în Biserica noastră o tradiţie pe care a început-o Papa Ioan Paul al II-lea cu Întâlnirile Mondiale ale Tineretului Catolic şi nu numai. Acestea sunt nişte manifestaţii la nivel mare, la nivel înalt, însă avem şi la nivel local o grijă deosebită pentru tineret, avem Organizaţia Pentru Tineret, la nivel  de parohie, sunt activităţi specifice pe care tineretul le desfăşoară, în general de voluntariat, de angajare socială, dar cu siguranţă există o preocupare continuă a Bisericii pentru tineret, pentru a-i ţine aproape, pentru a le da această dimensiune a lumii spirituale, a vieţii de credinţă.

Gândul: Ce ar trebui să fie slujba de duminică pentru credincioşii din Biserica Catolică?

ÎPS Ioan Robu: La Liturghia duminicală şi la orice Liturghie, credincioşii descoperă această unitate între noi şi unitatea cu Dumnezeu. Aici este totul la Sfânta Liturghie, care nu e altceva decât jertfa lui Hristos. Şi noi stăm în jurul crucii, în jurul jertfei lui Hristos, în jurul altarului, şi a sta împreună la Sfânta Jerftă a Liturghiei înseamnă a descoperi mereu acest „împreună” în ale credinţei şi acest împreună cu Dumnezeu. Acest lucru este rezultatul participării la Sfânta Liturghie în fiecare duminică.

Gândul: Este aceasta o datorie faţă de Dumnezeu? Au oamenii o datorie faţă de Dumnezeu?

ÎPS Ioan Robu: Cu siguranţă că da, da, avem datorii faţă de Dumnezeu. În primul rând, acea datorie care izvorăşte din botezul pe care l-am primit, parte din dialogul cu Dumnezeu, şi trebuie să continuăm acest dialog prin rugăciune, prin participarea la sfintele taine, prin respectarea legii lui Hristos care se referă la iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Chiar şi la iubirea faţă de duşmani. Este o provocare aceasta din urmă, iubirea faţă de cei care nu-ţi vor binele, însă suntem datori să mergem pe drumul acesta, un drum care nu e uşor, e plin de provocări, dar avem în faţa noastră, în istoria Bisericii, exemple de oameni sfinţi, de oameni care au ştiut să străbată acest drum plin de lumină. Drum de cruce, de umbră, dar şi de lumină. Şi da, cred că acesta poate să fie şi drumul nostru.

Gândul: Dar Dumnezeu? Are Dumnezeu o datorie faţă de oameni?

ÎPS Ioan Robu: Cred că Dumnezeu îşi face datoria continuu faţă de noi, pentru că ne-a chemat la existenţă, ne însoţeşte în această existenţă şi ne cheamă la viaţa veşnică cu el, când îl vom vedea aşa cum este, când vom ajunge, aşa cum spune Apostolul Pavel, să vedem ceea ce nu am putut cu mintea noastră să ne închipuim.

Gândul: Despre Papa Francisc se ştie că s-a remarcat datorită atitudinii tolerante şi deschise pe care o afişează faţă de societate, şi vă întreb: Biserica Catolică din România urmează acest exemplu, această abordare? 

ÎPS Ioan Robu: Fără îndoială. Vorbeaţi de atitudinea tolerană a Papei, de fapt în discursul său regăsim o temă mereu prezentă, aceea a milostivirii lui Dumnezeu, pe de-o parte, iar pe de altă parte, îndemnul ca noi să imităm milostivirea lui Dumnezeu faţă de toţi. Or, tradus, acest îndemn înseamnă îndemn la toleranţă şi cred că Biserica de la noi practică acest spirit de toleranţă faţă de toţi, încercând să imite, într-adevăr, milostivirea lui Dumnezeu, bunătatea lui care lasă să cadă ploaia şi soarele, razele lui, peste toţi, peste buni şi răi.

Gândul: Există perspectivele unei vizite a Papei Francisc în România? 

ÎPS Ioan Robu: Perspective există mereu, numai nu ştim când va fi.

Gândul: Nu ştiţi să ne spuneţi când ar putea veni? 

ÎPS Ioan Robu: Cred că, din câte am înţeles, nu anul care vine, în 2018, ci foarte probabil în 2019.

Gândul: În perioada actuală există multe probleme care nu mai polarizează spectrul politic la fel de puternic, mă refer aici la problematica avortului, la conceptul de familie sau la drepturile minorităţilor sexuale. Sunt subiecte care ţin, totuşi, agenda publică şi care şi dezbină destul de mult. Cum abordează Biserica Catolică astfel de subiecte controversate?

ÎPS Ioan Robu: Uitaţi-vă, sunt teme pe care mai înainte nu le-am întâlnit nici în societate, nici în Biserică. Poate în Biserică, ceva, ceva da. Aţi amintit de avort, mereu Biserica a fost împotriva acestei practici şi rămâne în continuare împotriva acestei practici, deşi se uită şi înţelege că sunt situaţii în care oamenii – din slăbiciune, din frică, din dezorientare – ajung la asemenea fapte. Dar Biserica este mereu împotrivă.

Se vorbeşte acum despre familie cu totul altfel văzută decât era văzută şi considerată tradiţional ca fiind o comunitate de iubire între bărbat şi femeie. Acum se vrea altfel. Biserica merge mai departe pe drumul acesta de învăţătură şi de trăire în care casătoria este sacrament şi de aceea această taină nu se dă decât celor care înţeleg această căsătorie ca fiind între un bărbat şi o femeie. Celelalte, să le spunem „mode ale gândirii”, derapări, Biserica merge în continuare în predicarea pe care a avut-o şi o are mereu, căsătoria este între un bărbat şi o femeie.

Gândul: Cum se poate implica concret Biserica pentru a încerca măcar să amelioreze astfel de polemici?

ÎPS Ioan Robu: Putem să ne uităm puţin la ceea ce face Biserica în contactul pe care îl are cu tineretul, cu familiile de astăzi. Tuturor le dă acelaşi mesaj, dacă vorbim despre căsătorie: căsătoria este o comuniune de iubire între un bărbat şi o femeie. Acesta este mesajul pe care îl dă copiilor, tinerilor, oamenilor în vârstă. Acesta este modul Bisericii de a răspunde la provocările lumii de astăzi în care sunt curente de tot felul. Greşeli au fost întotdeauna în această lume, au fost timpuri în care au fost umbrite unele practici sănătoase în mijlocul popoarelor, dar au venit alte timpuri în care s-a revenit, în care oamenii s-au regăsit pe calea normală. Cred că acestea sunt nişte provocări, nişte timpuri în care doctrinele false acoperă, umbresc puţin gândirea umană. Dar Biserica rămâne fidelă în a-şi păstra convingerile legate de viaţă, de respectul vieţii, de asta este împotriva avortului, de valorile căsătoriei, de aceea priveşte căsătoria ca sacrament, ca taină între un bărbat şi o femeie. Toate celelalte care s-ar vehicula astăzi în politica timpului le vede, aşa cum le-a văzut întotdeauna, ca lucruri care vin şi trec.

Gândul: Cum vedeţi abordarea Bisericii Ortodoxe faţă de aceste probleme?

ÎPS Ioan Robu: Sunt şi în Biserica Ortodoxă aceleaşi învăţături în ceea ce priveşte aspectele legate de avort sau de respectul vieţii, de familie. Sunt aceleaşi.

Gândul: Care este relaţia dumneavoastră cu Patriarhul Daniel?

ÎPS Ioan Robu: E o relaţie de bună vecinătate, de bună convieţuire şi, în fond, aşa am fost mereu în Biserică, am avut o relaţie bună cu majoritatea, să spunem, sau şi cu celelalte minorităţi. Fiindca avem în structura Bisericii noastre multe familii mixte. Atingem Biserica Ortodoxă în corpul Bisericii noastre prin familiile mixte. 

Gândul: Revenind puţin la Papa Francisc, acesta spunea, într-un interviu, că a fost, la un moment dat, extrem de impresionat de o întâlnire cu o mamă, prostituată, care trebuia să facă acest lucru pentru a-şi creşte copiii. Femeia a venit să-i mulţumească pentru că primea şi nişte ajutoare de la o fundaţie pe care Papa Francisc o coordona, iar acesta a crezut că îi mulţumeşte pentru pachetul primit. Dar femeia i-a spus „nu, vă mulţumesc pentru că întotdeauna mi-aţi vorbit cu apelativul 'doamnă'”. Dumneavoastră aţi trăit astfel de momente care v-au impresionat, cu oameni din medii sociale defavorizate sau minorităţie sexuale?

ÎPS Ioan Robu: Nu-mi amintesc să vă povestesc ceva deosebit, cum mi-aţi povestit despre Sfântul Părinte Papa şi respectiva doamnă, însă cunosc activitatea Bisericii în acest sens, avem congregaţii, avem grupări în Biserică dedicate sprijinului acestor categorii care se află în situaţii foarte grele, ca femei care îşi câştigă existenţa aşa cum spuneaţi, copii abandonaţi, copii fără niciun rost parcă pe lume. Or avem congregaţii, avem lume foarte dedicată din acest punct de vedere ajutorării unor astfel de persoane. Da, avem în Biserică această activitate, şi nu numai în Biserica largă, universală, dar şi la noi. Uitaţi-vă, de exemplu, la Voluntari. La Voluntari avem o casă de sănătate, un centru şi pentru bătrânii în dificultate, şi pentru copiii în dificultate, cu handicap. Un centru, să spunem, de lumină, efectiv, sunt acolo nişte oameni care lucrează cu lumea pe care alţii nu vor s-o vadă, s-o întâlnească. Oameni părăsiţi absolut, care nu au pe nimeni, sunt primiţi acolo în casa respectivă, sunt îngrijiţi care fiind cei mai importanţi de pe lume, fie că sunt oameni în vârstă, fie că sunt copii, tineri cu probleme grave. Dar sunt însoţiţi cu iubire, de ce? Pentru că aceştia care îi îngrijesc au convingerea că îngrijindu-i împlinesc voinţa lui Dumnezeu şi că, în aceşti oameni în situaţii limită, îngrijesc şi mângâie chipul lui Hristos în ei.

Să amintesc şi de Surorile Maicii Tereza care lucrează în Bucureşti care îşi petrec toată ziua cu familii în mare dificultate, cu copii, cu oameni de toate vârstele, la fel, Biserica e prezentă acolo prin această congregaţie. 

Gândul: Vă amintiţi un moment care v-a impresionat profund pe care ni-l puteţi povesti?  O întâlnire, un dialog?

ÎPS Ioan Robu: Cred că da, aş putea de exemplu să vă povestesc un lucru pe care îl trăiam când eram vicar în Craiova, cu ani în urmă, în secolul trecut, mergeam în fiecare vineri întâi a lumii la bolnavii noştri. Între aceştia aveam unii care era orb. Înainte văzuse cândva, şi era orb, iar eu îl spovedeam şi împărtăşeam. Şi apoi, după împărtăşanie, de obicei mai stăteam cu bolnavii, cu fiecare, în linişte, ca ei să se roage. Ei, acest om spunea “părinte, eu nu văd nici să citesc, ştiu să cant”. El era violinist, cânta la vioară. Şi lua vioara şi un sfert de oră cânta. Şi nu uit niciodată faţa lui aşa senină, de nevăzător, prin rugăciunea aceea pe care o exprima cu vioara. Era un lucru deosebit pe care îl port toată viaţa în amintire. Un om capabil, prin credinţă, chiar dacă nu vede cu ochii aceştia cu care noi vedem, capabil să fie senin şi fericit. Prin credinţă.

Gândul: Care este cel mai mare obstacol pe care trebuie să-l depăşeaşcă România astăzi?

ÎPS Ioan Robu: E o mare întrebare. Cred că trebuie să depăşească egoismul, superficialitatea, minciuna şi oboseala, descurajarea. Trebuie să mergem înainte, trebuie să ne revenim. Vorbeam înainte de criză. E o criză prelungită prin care trecem noi toţi, dar trebuie să ne agăţăm de ce înseamnă adevăr, ceea ce este bine pentru noi toţi, să lăsăm la o parte egoismul, să înţelegem că nu putem creşte decât împreună, împreună cu toţii. Trebuie să căutăm binele tuturor. Acest obstacol, egoismul. Egoismul.

Gândul: Cum vedeţi România în prag de Centenar?

ÎPS Ioan Robu: Cred că suntem un popor care căutăm încontinuu şi nu găsim ce ne trebuie. M-aş lega din nou, aş reveni la întrebarea dinainte, ce trebuie să depăşim: lipsa de perspectivă. Noi semănăm cu un om care ia tot felul de medicamente şi nu se consultă cu niciun medic bun. Încercăm să facem faţă situaţiei de acum, pentru acum, şi nu ne gândim la ceea ce vine sau poate să vină în drumul nostru de popor. Şi îmi pare rău, dar într-adevăr, dacă sunt teme la care m-am gândit de ceva ani încoace, aceasta revine mereu, lipsa de perspectivă, pe care o simt. O simt pretutindeni. Şi îmi vine în minte un fost ministru al Transporturilor care, cu ani în urmă, spunea că România nu are nevoie de autostrăzi. Ca să vă dau un exemplu de lipsă de perspectivă.

Or aceasta nu e numai în legătură cu străzile, e în legătură şi cu educaţia, cultura, sănătatea şi aşa mai departe. Lipsă de perspectivă. Toate merg, cu timpul, în defavoarea noastră. Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne lumineze, să ştim că după pasul de astăzi urmeează pasul de mâine, de poimâine, de la anul şi aşa mai departe, nu numai pentru noi, personal, dar pentru fiinţa poporului nostru.

Gândul: Ce i-aţi răspunde unui om care spune că Dumnezeu nu există?

ÎPS Ioan Robu: Să se roage. Chiar dacă crede că nu există. Fiindcă o afirmaţie de acest gen e foarte riscantă şi nu cuprinde totdeauna ceea ce poate mintea omului, căci mintea omului poate să cuprindă şi acest adevăr: că există un Dumnezeu invizibil. Cel acaparat foarte, foarte mult de cele vizibile poate să cadă în capcana aceasta a necredinţei, dar i-aş spune: „Chiar dacă nu crezi, stai în genunchi şi cere-I lumină”.

 

 

 



 

 

 

 

Citește și: