17 aprilie 201718:279988

Ce am învăţat în ziua în care am aflat că ar putea fi ultima pe care o trăiesc

Îi place să traiască viaţa cu curaj. Respiră fericire prin toţi porii. Îşi strânge fetiţa de şase ani în braţe, pare că are o forţă nemaivăzută. Şi mult optimism, ea crede că toate astea vin de undeva de sus. Nu îţi vine să crezi că în ultimii ani a purtat o luptă, una la care mulţi dintre noi nici măcar nu pot să se gândească. La 27 de ani, Cosmina Grigore a fost diagnosticată cu cancer. „M-am gândit că nu am apucat să trăiesc, pentru că asta era ce ştiam la momentul acela despre cancer, că este o staţie terminală, iar asta a generat o stare de disperare profundă. Cancerul a fost însă, probabil, cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. M-a învăţat lecţia iubirii necondiţionate, faţă de mine şi faţă de viaţă, aşa cum este corpul meu, aşa cum sunt eu’’, spune ea pentru Gândul. La 31 de ani, Cosmina se consideră o suprevieţuitoare. A renunţat la job-ul din multinaţională, a decis că are o altă misiune: „Iubirea faţă de viaţă vine din interior. Nu există magazinul de pace, de echilibru, totul e generat din interior. Sentimentul acesta de eliberare ni-l dăm noi, când dărâmăm cu iubire şi acceptare toate zidurile pe care le-am pus în jurul inimii, ca să nu mai suferim. E bine să suferim. Şi eu sufăr, dar suferinţa asta caut să o transform”.

Cancerul a venit în viaţa Cosminei Grigore ca o lecţie. A fost acel ceva care i-a schimbat trăirile, existenţa, a făcut-o să se împace cu tot şi cu toate, să privească în urmă, dar şi înainte. A făcut-o de neînvins: „L-am simţit în 2012. Aveam un nodul la sân, deasupra mamelonului, era destul de măricel, putea fi delimitat. Eu născusem în 2010. M-am dus la medicul ginecolog, dar mi-a spus că este un canal ductal, de la alăptat, şi că nu trebuie să îmi fac probleme, că o să se retragă. Nu mi-a dat niciun tratament, mi-a spus că nu se va mări''.

Starea Cosminei se altera însă încontinuu, iar lupta cu simptomele abia începea. „Apăruseră deja foarte multe. Aveam până la nouă scaune pe zi, o acnee urâtă pe faţă, acum îmi explic asta prin starea inflamatorie pe care o aveam în corp. Aveam nişte eczeme pe corp, pe braţe şi spate, care se activau de la stres, o stare de oboseală cronică, de iritabilitate, de nervozitate, de la starea mea emoţională, care nu era deloc echilibrată şi în acord cu ce ar fi trebuit să fie. Din decembrie îmi curgea în permanenţă sânge din nas. Îmi cădea părul. Problema era că eu nu integram aceste simptome, le tratam separat, iar astăzi caut să îi învăţ asta pe pacienţi. Mergeam pentru acnee la dermatolog, pentru oboseală la o altă specializare, dar nu găseam un răspuns”.

Când a văzut că simptomele se agravează, la insistenţele surorii sale, Cosmina a mers să îşi facă o ecografie la o clinică privată unde avea abonament de la serviciu. Doctorul nu a văzut însă nimic. Se uita la ea şi nu înţelegea de ce se află acolo. „Contează să mergi la un medic care să fie un imagist bun, dacă ai avut un caz de cancer în familie sau ai un cumul de simptome, dacă ştii că simţi ceva”, povesteşte ea pentru Gândul.  

Oboseala o determină să ia o decizie radicală: renunţă la job. „Simţeam o nevoie acută de schimbare. Nu ştiam exact de ce am nevoie, dar îmi doream altceva. Făceam conferinţe medicale internaţionale, lucram şi scriam la o revistă medicală, cumva ştiam multe lucruri despre sistemul medical din România, eram, într-un fel, copilul spitalului, tata era medic, iar mama asistent medical”, adaugă Cosmina.

Începe să lucreze într-o companie multinaţională. Programul e mult mai uşor, dar starea nu i se schimbă, caută răspunsuri, dar nu le găseşte. Într-un final, Cosmina găseşte un medic care îi răstoarnă întreaga existenţă peste cap: „M-am dus într-o miercuri la dr. Claudia Teodorescu, era luna iulie 2013. Dimineaţă mi-am făcut o ecografie, doctoriţa m-a chemat după masă la mamografie”.

Diagnosticul a venit ca un şoc: suferea de cancer la sân.

M-am gândit că nu am trăit. Şi, dacă mor, pentru că asta era ce ştiam la momentul acela despre cancer, că este o staţie terminală, m-am gândit că nu am apucat să trăiesc, iar asta a generat o stare de disperare profundă. Am plâns foarte mult, pentru că a fost o surpriză. Sincer, nu mă aşteptam. M-a dărâmat pentru câteva zile, dar, pe de altă parte, a venit ca o confirmare a stării mele lăuntrice de nefericire profundă. Noi nu avem o educaţie a managementului interior. Oamenii nu ştiu să se autoeduce, să accepte lucrurile negative. Ne ataşăm foarte tare de lucrurile care ne fac bine, nu ne plac cele negative, dar nu le considerăm ca pe o oportunitate de a deveni mai puternici, de a ne cunoaşte mai mult. Eu mă aflam în situaţia asta, eram o autistă la nevoile corpului meu. Îmi făceam analize, vedeam că sunt aşa şi aşa, dacă nu ţipa ceva acolo, ignoram simptomele. E important să avem o relaţie bună cu corpul nostru, cu mesajele pe care ni le transmite. De fel, sunt o fire puternică şi optimistă, numai că, în acea perioadă a vieţii mele, nu mai eram. Se întâmplaseră foarte multe lucruri în plan personal. Mă transformasem în fiinţa preş, aveam grijă de toată lumea, mai puţin de mine. Îmi puneam nişte standarde pe care îmi era greu să le ţin. Puneam o presiune foarte mare asupra mea, nu mă hrăneam, nu dormeam, nu făceam mişcare”, povesteşte Cosmina.

Foto: Alexis Zernescu

După aflarea verdictului, se mobilizează, caută să îşi confirme diagnosticul, îşi setează nişte scopuri. „Am început să caut un medic care să fie OM, cu care să rezonez, cu care să merg la drum, pe traseul ăsta de vindecare, care îmi putea explica. Să îi ataşeze minte şi suflet acestui corp care se îmbolnăvise. Am găsit un chirurg minunat,Cezar Stroescu, care nu era expert în sâni, dar pentru mine a fost om. Aveam curajul să mă las pe mâna lui. Oncolog a fost mai greu să găsesc. Nu am rezonat cu niciunul în mod deosebit. În iulie am fost diagnosticată, în august am avut operaţia de sector, în care au scos nodulul principal şi o bucată de ţesut. Pe 13 august am primit confirmarea de la biopsie: era cancer. Aveam trei focare de invaziv, motiv pentru care am decis să facem masectomie”. Atunci, Cosmina a  vrut să opereze, preventiv, şi celălalt sân, dar medicul i-a recomandat să nu facă asta. Acum îi e recunoscătoare.

„Nu este doar despre sânul care nu mai este, ci despre tot corpul care a rămas”

Crede că relaţia cu corpul ei era atunci una de luptă. „Era acest corp care a îndrăznit să se strice, în condiţiile în care aveam atâtea lucruri de făcut”. La jumătatea lunii august, Cosmina a ajuns la masectomie. „La două săptămâni după asta mi-am făcut o şedinţă foto, care pentru mine a contat foarte mult, pentru că nu ştiam ce avea să fie, cât aveam să mai fiu. Am vrut să am o dovadă că am fost bine la un moment dat. Sedinţa foto m-a ajutat să îmi dau seama că nu este doar despre sânul care nu mai este, ci despre tot corpul care a rămas’’, povesteşte Cosmina Grigore.

I-a fost greu, a stat un an departe de magazinele de lenjerie intimă, căuta să se regăsească, să se reinventeze. „Mie îmi plăceau foarte mult sutienele, aveam foarte multe. Mă duceam, intram, dar îmi era foarte greu. Am ales să nu fac reconstrucţie, nu am sânul stâng din mai multe motive. Unul este medical, dacă este să fie o recidivă, să se vadă. Doi, îmi permite luxul de a avea mai multă voinţă, de a munci pentru echilibrul meu. Anul trecut am lucrat pentru feminitate, pentru sexualitate, pentru tot ce sunt eu ca femeie. Am avut probleme şi în cuplu, am mers la psihoterapie, dar nu asta ne-a ajutat, ci momentul în care eu m-am echilibrat. Nu am căutat să mă validez printr-o relaţie, ci am vrut să consider eu despre mine că merit, că pot să dăruiesc. Toate lucrurile astea pe care noi le avem, ca femei, care ne fac vulnerabile şi frumoase, care ne fac să vibrăm, să transmitem pasiune şi emoţie, am căutat să le las să fie şi să le cultiv, decât să le suprim pentru că nu mai am un sân. În continuare îmi place să flirtez cu mine şi cu viaţa”, precizează Cosmina.  

„Aceea a fost înmormântarea live a fostului meu fel de a fi, de a privi lumea”

A avut de partea ei viaţa, dar şi mulţi oameni care s-au grăbit să o ajute cu tot ce puteau, chiar şi cu bani. „Au fost oameni care s-au mobilizat şi au strâns bani şi în Germania, Marea Britanie, Bruxelles. Un fost coleg de facultate avea o trupă şi au făcut un concert caritabil pentru mine, care mi-a adus în faţa ochilor toată viaţa mea, de la prietenii din copilărie, pâna la colegii de la toate joburile, foşti iubiţi. Atunci mi-am dat seama că am contat în viaţa unor oameni, dar eu nu aveam habar. Aceea a fost înmormântarea live a fostului meu fel de a fi, de a privi lumea”, mărturiseşte tânăra de 31 de ani.

A făcut radioterapie o lună de zile, iar din ziua în care a primit confirmarea, şi-a schimbat complet alimentaţia. „Am renunţat la carne, lactate, ouă, tot ce era procesat, tot ce ar fi fost nociv pentru corp, cafea, alcool. O lună am fost în sevraj. Mi-am dat seama cât eram de dependentă de zahăr. În timpul radioterapiei am ajuns la 44 de kg, am slăbit 10 kg, eram practic o umbră, iar în noiembrie trebuia să încep chimioterapia, pe care nu voiam să o fac, nu rezonam”, mai spune Cosmina.

S-a pregătit cu greu, s-a tuns complet, pentru că nu voia să trecă prin chinul de a-şi piede părul: „Cu o zi înainte, am decis că nu o voi face. A fost prima dată când am decis ceva pentru mine, cu riscul că am să mor. Simţeam atât de tare pe interior că nu vreau să fac asta, încât asta am ales”.

Un an s-a luptat cu semnele de întrebare, cu frica, nu ştia dacă a ales corect, dar trăia. „Oamenii îmi spuneau că o să mor, pentru că nu am făcut chimioterapie. Am dat chimioterapia pentru vindecarea emoţională, pentru că mi-am dat seama că schimbasem alimentaţia, unele lucruri în stilul de viaţă, dar nefericirea nu se ducea. M-am gândit că nici chimioterapia nu mă poate vindeca pe interior. Am plecat într-o tabără de vindecare emoţională şi m-am întors alt om. De acolo am început să trimit mail-uri, să dau telefoane tuturor oamenilor cu care eram certată, cu care nu mai vorbisem de ani de zile, proces care continuă şi azi. Când Dumnezeu îmi scoate în cale o oportunitate de vindecare, profit de ea”, adaugă Cosmina.

„Dacă ar fi să vină moartea, eu sunt fericită cu ea, nu aş avea niciun regret”

S-a gândit de foarte multe ori la moarte, şi astăzi o mai face, dar acum nu se mai teme. „Atunci mă speria, pentru că nu apucasem să trăiesc, adică trăisem tot timpul pentru mâine, pentru o perioadă în care o să fie mai bine, pentru acel moment utopic în care o să se schimbe lucrurile şi o să se aşeze, dar cheia este la noi. Lucrurile se aşează dacă noi le aşezăm, echilibrul vine dacă noi îl aşezăm în interiorul nostru. În acest moment, şi dacă ar fi să vină moartea, eu sunt fericită cu ea, nu aş avea niciun regret, dar atunci aveam, şi mă speria foarte tare ideea asta”, spune Cosmina.  

A trăit foarte mult în acest timp, autentic. „Oricum, am plecat la drum cu ideea că, dacă Dumnezeu îmi dă câteva luni sau un an, o să profit cu totul de el, dar a fost drăguţ şi mi-a dat mai mult. Sunt sigură că o să fie mult mai mult timp de acum încolo, dar, repet, relaţia cu moartea s-a schimbat foarte mult. Mi se pare o chestie firească. Una e să îţi fie frică de moarte şi cu totul alta e să îţi doreşti să trăieşti, e o diferenţă foarte mare, e o nuanţă pe care foarte puţini oameni o înţeleg. Acum am ajuns să trăiesc raportându-mă la fiecare zi, să consider că azi dimineaţă m-am născut şi că voi muri diseară. Dacă mâine am din nou şansa să mă trezesc, voi profita din nou de acelaşi azi”, mai spune Cosmina.

Foto: Alexis Zernescu.

În 2015  s-a lăsat de multinaţională şi, aşa cum îi place să spună, s-a apucat de trăit. Simţea că are o misiune, că are multe de dăruit. „Nu aveam nici cea mai vagă idee cum, dar simţeam nevoia să ies în stradă, să ajut oamenii, să simt că sunt de folos. M-am certificat ca tehnician nutriţionist, am început să lucrez ca patient coach (Consultant pentru pacienţi) la clinica la care am fost diagnosticată, Donna Medical, în septembrie 2015 am avut primul seminar pentru pacienţii cu cancer, care de atunci s-a transformat într-o caravană, pentru că am început să merg prin ţară. Am făcut prima şcoală pentru pacienţii diagnosticaţi. Am avut două ediţii anul trecut şi voi mai avea una în luna mai, pentru prevenţia şi vindecarea cancerului”, mai spune tânăra.

Astăzi, Cosmina are convingerea că e cu totul altă persoană de cum era în trecut. „E greu să îţi imaginezi. Schimbarea e însă extraordinar de mare, de la modul în care gestionez lucrurile, pe care le numim negative, la modul în care mă raportez la durere, la suferinţă, totul este schimbat. Atunci le interiorizam foarte mult, plângeam, mă consumam. Voiam să îmi ridice cineva statui, pentru că eram iubita perfectă, fiica perfectă, mama perfectă. Asta mă golea însă foarte tare de energie. Astăzi nu mai caut validare în exterior, singurele călătorii sunt înăuntrul meu, unde caut să schimb lucrurile, să devin tot mai echilibrată şi puternică'', mărturiseşte ea.

Crede că cea mai mare prostie e să te întorci la acelaşi stil de viaţă pe l-ai adoptat. „Ai avut un anumit tip de viaţă, un anumit tip de gândire şi de alimentaţie, care te-a adus în punctul în care ai primit diagnosticul. Orice ar fi, nu te mai poţi întoarce la viaţa care ţi-a generat cancerul. Dacă mă uit de-a lungul vieţii mele, îmi dau seama că mi s-au îndeplinit toate dorinţele, dar nu îmi făceam timp să observ asta. Viaţa mea nu e roz. Tatăl meu a murit acum o lună de zile de cancer, au fost trei luni cumplite. În ciuda acestui lucru, nu pot da vina pe cancer, pentru că este o consecinţă a unor lucruri, pe care noi le generăm. Lumea asta haotică în care trăim, în care nu ne mai privim în ochi, ne uităm doar în telefoane. Vânătoarea de confort ne generează boala. E bine să facem schimbări, dar nu pentru a ţine boala la distanţă, ci de dragul unei alte vieţi. Cancerul e cea mai mare lecţie pe care o putem primi. Îţi ia fiecare etapă a vieţii, ţi-o curăţă şi ţi-o dă înapoi.

Tot timpul am avut o rezistenţă la schimbare, dar am învăţat să nu mă opresc acolo. În totalitate am avut zece operaţii. Era cât pe să rămân fără corzi vocale, să nu mai pot vorbi. Am ajuns la operaţie. Ce am înţeles din asta? Nimic. A mai fost un moment, când au divorţat ai mei. A fost un an greu. Mă consideram o victimă a acestui destin. Cancerul mi s-a părut o idee foarte bună. Acela a fost mesajul. Am făcut o schimbare. Şi mă ţin de ea. Sunt recunoscătoare că am pierdut sânul, dar că am câştigat tot ce se putea după cancer, toţi anii ăştia trăiţi autentic, plini de emoţii minunate, în comparaţie cu ceaţa în care trăiam. Caut să trăiesc cât mai simplu, dar, cumva, am o viaţă foarte complicată. Nu ştiu dacă am câştigat bătălia, dar sunt o supravieţuitoare”, mărturiseşte Cosmina.

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.