Andrei Luca POPESCU
Andrei Luca POPESCU
7723 vizualizări 12 aug 2017

Pentru a înţelege mai bine, dincolo de schimbul de replici războinice şi simpliste între Trump şi regimul lui Kim Jong-un, care sunt mizele crizei din Peninsula coreeană, analistul american George Friedman trece în revistă care sunt interesele şi poziţiile fiecărei puteri implicate în această regiune.

Coreea de Nord

Principalul obiectiv al acestei ţări este supravieţuirea regimului său, iar restul obiectivelor se învârtesc în jurul acestui centru. Regimul de la Pyongyang se priveşte ca fiind singur într-o lume dominată de puteri adverse, după ce în istorie a fost dezamăgit de parteneri precum URSS. Astfel, deşi în prezent se bazează pe China pentru comerţ şi acces la valută, nu are îndoieli că Beijingul îi va întoarce spatele dacă ocazia se va ivi, arată Friedman.

Pentru nord-coreeni, războiul cu sudul nu s-a sfârşit oficial. Nu există un tratat de pace, ci doar un armistiţiu. De la bun început, Pyongyang a dorit unificarea Peninsulei coreene sub un regim nord-coreean, iar pentru asta a urmărit eliminarea forţelor SUA din peninsulă. Programul nuclear este mijlocul prin care ar putea face acest lucru, folosindu-l ca monedă de schimb - oprirea programului în schimbul plecării militarilor americani din Coreea de Sud.

Obiectivul unificării coreene este văzut însă ca o ameninţare de către China, care nu vrea să fie încercuită de puteri care se pot coaliza pentru a o ameninţa. Deşi influenţa Chinei asupra Coreei de Nord este supraevaluată în mass media, Beijingul preferă să aibă un vecin mai slab şi mai dependent, decât unul mai mare şi mai puternic.

Coreea de Sud

Faptul că sunt cei mai apropiaţi de nord-coreeni le dă sud-coreenilor o perspectivă cu totul diferită faţă de programul nuclear, în comparaţie cu a celorlalte puteri. Coreea de Sud a trăit sub ameninţarea distrugerii de către Nord de multă vreme, însă nu din cauza programului nuclear. Armata Pyongyangului are o artilerie masivă, amplasată lângă o zonă în care trăieşte aproximativ jumătate din populaţia Sudului. Astfel spus, stoparea programului nuclear al Nordului nu înseamnă că distrugerea Sudului este eliminată.

Astfel, principalul obiectiv pentru Seul este protejarea Seulului. Coreea de Sud este o ţară bogată şi nu poate menţine standardul ridicat de viaţă al cetăţenilor ei în faţa unui baraj de artilerie dinspre Nord, ceea ce este foarte probabil să se întâmple dacă SUA atacă Coreea de Nord. Un studiu din 2012 al Institutului Nautilus arată că, dacă regimul de la Pyongyang ar alege să tragă cu artileria asupra centrelor de populaţie din Sud, nu asupra instalaţiilor militare rivale, ar provoca 65.000 de victime doar în prima zi de război, arată analiza lui Friedman.

Comerţul este o altă sursă de bunăstare a Coreei de Sud, iar China este principala ţintă de export a Sudului, iar exporturile adunând cam 40% din PIB. Astfel, dilema Coreei de Sud este că se bazează pe SUA pentru securitate, iar pe China pentru prosperitate. Dacă SUA ar decide să încerce să împingă Coreea de Sud să pedepsească China în domeniul comerţului, în cazul în care ar considera că Beijingul nu atenuează programul nuclear nord-coreean în mod intenţionat, Coreea de Sud ar avea probleme să facă acest lucru, pentru că ar acţiona împotriva propriilor interese economice.

Un al doilea obiectiv al Sudului este unificarea Peninsulei, pentru a elimina arsenalul nuclear nord-coreean şi a-şi rezolva astfel problema de securitate. Unificarea ar trebui să fie un proces încet şi atent gestionat, pentru că dacă s-ar petrece rapid, Seul s-ar chinui să împace două sisteme politice total diferite şi să integreze migranţii. Totuşi, unificarea este un joc de sumă zero: îi este de folos Sudului doar dacă Seulul este la putere şi dacă SUA rămân în Peninsulă, pentru a descuraja agresiunea nord-coreeană. De partea cealaltă, nord-coreenii vor ei să controleze unificarea şi nu pot face asta cu armata SUA în Peninsulă. Deci, la un moment dat cineva va trebui să cedeze, consideră analistul american.

China

Istoria Chinei cu Coreea de Nord este complicată şi, deşi a dominat mereu relaţia, Beijingul nu a reuşit niciodată să domine sau să absoarbă peninsula, de-a lungul istoriei. Astfel, cele două Corei au un spirit de independenţă faţă de China, deşi civilizaţia chineză le-a marcat.

Frontiera dintre China şi Coreea este muntoasă şi greu de traversat, dar cu toate acestea este singura direcţie din care China este ameninţată în cazul unei invazii terestre. Regiunea deşertic-muntoasă Xinjiang, munţii Himalaya şi junglele din sud protejează China de potenţiali inamici, însă o peninsulă coreeană unificată şi ostilă ar fi o ameninţare semnificativă.

Astfel, primul imperativ al Chinei în raport cu Coreea este să menţină Peninsula divizată, arată Friedman. Al doilea obiectiv este să îşi menţină stabilitatea pe plan intern. De-a lungul istoriei, China a trecut prin perioade de control puternic la nivel central şi de control regional, marcat de lupte politice interne. Acum, ţara este stabilă, cu un înalt grad de control central, însă ameninţări economice ar putea duce la instabilităţi sociale. Aceasta este o explicaţie pentru faptul că China nu vrea să absoarbă Peninsula Coreeană. Beijingul nu vrea să îşi adauge şi mai mult teritoriu şi încă 75 de milioane de locuitori la ceea ce are deja. O altă problemă este migraţia, iar dacă izbucneşte un război, există posibilitatea ca mulţi coreeni să treacă fluviul Yalu în China, lucru pe care Beijingul nu şi-l doreşte.

Al treilea obiectiv chinez în regiune este să îşi menţină legăturile comerciale globale. China şi-a clădit economia pe exporturi ieftine şi se bazează pe Coreea de Sud, Japonia şi SUA ca pe cei mai importanţi parteneri comerciali. Aceste trei ţări sunt şi cei mai importanţi inamici ai Coreei de Nord. Astfel, China nu îşi poate permite să înceteze comerţul cu aceste ţări şi nici să îşi trădeze interesele strategice în Coreea de Nord, deci nu poate prioritiza într-o direcţie fără să strice cealaltă direcţie.

Al patrulea obiectiv al Chinei este să ţină departe puterile străine de Peninsula Coreeană, obiectiv pe care Beijingul nu şi-l poate atinge deocamdată. Trupele americane se află în Coreea de Sud din 1950 şi nu dau semne că pleacă. Astfel, China nu poate decât să îşi folosească avantajul economic pentru a forţa Coreea de Sud să îşi diminueze relaţia cu SUA. Pentru Seul, este mai uşor să menţină SUA implicate, decât este pentru China să facă SUA să plece.

Dacă nu îşi poate atinge acest obiectiv asta nu înseamnă că Beijingul nu încearcă să găsească metode să submineze SUA în regiune, iar criza din Coreea de Nord îi poate oferi o fereastră de oportunitate.

Statele Unite ale Americii

SUA sunt cele care vor determina soarta Peninsulei Coreene, iar Washingtonul are trei imperative în acest sens, arată analiza lui Friedman.

Primul este să prevină proliferarea armelor nucleare. Este un obiectiv strategic, nu unul moral. SUA sunt protejate de oceane la Est şi la Vest şi de puteri prietene la Nord şi la Sud. În afară de traversarea oceanelor, care sunt dominate de marina cea mai puternică din lume, şi de invadarea Canadei sau Mexicului, adversarii Americii o pot ameninţa doar cu arme nucleare.

SUA nu îşi pot mereu atinge acest prim obiectiv. Ţări mari şi puternice precum Pakistan, Israel sau China şi-au dezvoltat programe de armament nuclear fără ca SUA să poată opri asta. Dar Coreea de Nord este mai mică, mai slabă şi mai impredictibilă decât alte puteri nucleare, iar Japonia şi Coreea de Sud ar putea începe şi ele să îşi dezvolte arsenal nuclear, de teama vecinului de la nord. O cursă a înarmării nucleare nu este de dorit în regiune.

Un al doilea aspect important este balanţa de putere din Asia. SUA vrea să domine oceanele lumii, iar susţinerea unor naţiuni în detrimentul altora şi folosirea uneia împotriva alteia este metoda preferată a americanilor de a-şi asigura puterea maritimă. Astfel, problema Coreei de Nord este şi despre controlarea puterii Chinei în Peninsula Coreeană, pentru că istoria a arătat că atunci când China este puternică, are tendinţa să treacă fluviul Yalu şi să intre în Peninsulă. Coreea de Sud este un aliat important al SUA în acest sens. Alianţa lor împiedică China şi Coreea de Nord să domine Peninsula. Astfel, chiar şi dacă Pyongyangul nu ar dezvolta arme nucleare, SUA tot ar ţine partea Coreei de Sud.

Al treilea obiectiv american este acela ca SUA să îşi onoreze angajamentele de securitate făcute cu aliaţii săi din Asia. Unul dintre motivele pentru care SUA s-au implicat în războaiele din Vietnam sau din Coreea a fost să dovedească aliaţilor săi că se pot baza pe garanţiile sale de securitate. Ascensiunea Chinei şi reacţiile celor ameninţaţi de ea au pus la încercare aceste angajamente ale SUA. De exemplu, Filipine, un aliat fidel al SUA şi un jucător-cheie în disputa din Marea Chinei de Sud, este curtat de China. Iar Beijingul are un oarecare succes, pentru că SUA au refuzat să apere pretenţiile filipineze de suveranitate faţă de China, în 2012.

Dacă SUA îşi permit să nu reuşească să protejeze o mică insulă în Marea Chinei, nu îşi permit să lase un aliat major cum e Coreea de Sud să fie distrus. Dacă Japonia şi Coreea de Sud ajung însă la concluzia că tot ce va face SUA va fi să îşi scoată la paradă portavioanele, există riscul să ajungă la concluzia că le e mai bine cu China. Sau măcar nu vor mai juca în interesul Washingtonului, fără să ridice întrebări.

Astfel, SUA se află într-o poziţie dificilă, în care nu doreşte să fie, dar din care nu se poate retrage. Trebuie să confrunte programul nuclear nord-coreean, să controleze expansiunea influenţei chineze şi să arate aliaţilor săi că îi va proteja.

Japonia

Şi Japonia are trei obiective în regiunea coreeană, arată George Friedman. Primul este denuclearizarea. Cu fiecare rachetă nord-coreeană care cade în marginea zonei economice exclusive de 200 de mile a Japoniei sau care trece peste pământul Japoniei, vulnerabilitatea zonelor intens populate devine tot mai acută.

Al doilea - Japonia se află în timpul reconstruirii capabilităţilor sale militare ofensive, după mai bine de 50 de ani de izolare auto-impusă. Fără să se poată apăra în totalitate singură, Japonia nu poate permite crizei din Coreea de Nord să îi ameninţe poziţia sub umbrela de securitate a SUA, din Pacificul de Vest. În prezent, pentru că nu are posibilitatea să se apere singură de un atac nuclear, Japonia trebuie să se bazeze pe apărarea oferită de SUA.

Al treilea - privind pe termen lung la o Chină în ascensiune, Japonia vrea să prevină ca o Peninsulă Coreeană reunificată să intre ferm pe orbita Chinei. Japonia are de câştigat de pe urma unei Peninsule Coreene divizate, dar ar avea de câştigat şi de pe urma unificării ei, atât timp cât ea rămâne fidelă alianţei cu SUA, astfel ţinând în şah China.

Deocamdată, Japonia nu poate decât să spere că SUA va modela evenimentele din regiune şi în numele său, arată Friedman.

Rusia

Deşi criza coreeană este departe de a-i ţine treji noaptea pe ruşi, ea prezintă oportunităţi şi provocări pentru Moscova. Şi aici obiectivele sunt împărţite în trei: întărirea imaginii de putere globală, menţinerea SUA implicată în cât mai multe zone posibil şi prevenirea proliferării nucleare.

Rusia a reuşit rareori în istorie să domine Coreea, chiar dacă Stalin a pus umărul la formarea Republicii Democrate Populare Coreene în 1945 şi a negociat graniţele, aprobând apoi invazia Sudului în 1950. În doar 10 ani, „părintele” coreean Kim Il Sung a eliminat rivalii cu legături la Moscova, iar după ce Rusia şi China s-au îndepărtat în 1960, Coreea de Nord a reuşit să îşi joace interesele cu fiecare dintre cei doi vecini.

În contextul actual, Rusia nu poate modela evenimentele din Peninsula Coreeană, însă asta nu înseamnă că nu caută un loc la masa negocierilor, pentru a-şi consolida imaginea de putere globală.

Citește și: