Când m-am întâlnit cu fericirea? Lecția de viață pe care a învățat-o Corina Chiriac

„Fericirea a ajuns la mine pe căi ocolite. Rețeta nu o pot da, pentru că sunt mulți oameni care nu ar digera procesul de fabricație. Fericirea este probabil momentul acela scurt de extaz când întâlnești un bărbat care îți place sau îți cumperi o geantă sau dai cu un parfum extraordinar. Genul ăla de fericire ține puțin și nu e durabil. Aș miza mai mult pe o pace interioară, care este rezultatul unei împăcări cu sine, cu destinul, așa cum spuneau anticii este important să ne cunoaștem pe noi înșine, este excursia cea mai grea, pentru că o dată ce avem curajul să ne privim cu luciditate, urmează faza a doua, care este cea mai importantă, să schimbăm ce nu e bine pentru noi, în relațiile cu ceilalți sau cu destinul. Sunt lucruri care nu ne ies fiindcă nu ne sunt scrise și nu le putem obține cu forța. Nicio viață nu este perfectă”, mărturisește Corina Chiriac pentru Gândul.

Crede că viața este un șir de lecții pe care le învățăm până închidem ochii și că regretele își au locul în viața fiecăruia dintre noi. „Am ales din tot doar ce îmi face bine. Fiecare vârstă vine cu frumusețea și bucuriile ei. Sunt o femeie practică, la mine lucrurile trebuie să aibă utilitate și o folosință imediată. Se întâmplă să îmi cumpăr o pereche de pantofi pentru că sunt splendizi. Îi probez, îmi vin bine în magazin, vin cu ei acasă. Când vreau să îi încalț, constat că nu mă mai simt bine în ei, așa că îi dăruiesc, nu mă forțez să îi port”, mai spune cântăreața pentru Gândul.

A procedat la fel și în dragoste. A încercat să nu păstreze în viața ei lucrurile sau persoanele care nu îi erau destinate. A ales cariera, și acolo a dat totul, pentru că a fost educatăsă devină un artist profesionist: „Părinții mei credeau că voi fi o mare violonistă. Am crezut că voi fi o mare actriță, dar am ajuns cântăreață. S-ar putea să nu fi întâlnit un suflet pereche. Am călătorit mult, am avut mulți colegi, nu se punea problema de relații de durată. Am ales întotdeauna cariera. M-am gândit că o mare iubire se poate transforma după șase luni într-o corvoadă. Viața e o suită de alegeri. Am căutat iubirea toată viața, nu mă refer aici la iubirea senzuala, ci la cea sufletească”.

A fost o femeie iubită și dorită, dar despre existența multora dintre admiratori a aflat mult mai târziu. „Foarte multe inimi care au fost date gata nu mi-au spus la vremea respectivă, au preferat să sufere în tăcere. Am aflat după 30 de ani ce îndrăgostiți au fost de mine”, îmi mărturisește artista, vizibil amuzată de situație. Despre momentele care i-au marcat existența, dar pe care a avut tăria să le depășească, Corina Chiriac relatează și în cartea sa,”Căutând iubirea”: „Mi-am amintit de anii mei de depresie și am înțeles de ce i-am trăit: pentru că fusesem refuzată. Nu mai contează nici de ce, nici de către cine. Nici în ce context. În refuz constă respingerea. Mai ales în refuzul uscat. Refuzul uscat este egal cu veninul lichid. Sunt oameni pe care refuzul îi determină la agresivitate, de parcă toată fiertura veninului injectat s-ar înmulți în sângele nostru până la explozie. Și sunt oameni pe care refuzul îi strivește emoțional tot așa cum te-ai lovi în fugă de o stâncă. Iar durerea amortește în timp toată persoana lovită”.

A făcut din viața ei o poveste, dar nici dezamăgirile nu au ocolit-o, acele trăiri intense sunt însă închise în cutiile sufletului ei. Mi-ar plăcea să descopăr mai mult, dar, uneori, tăcerea e de aur. ”În general, în momentul în care un om la care țin mă dezamăgește sau mă lovește sub centură, sentimentele mele se transformă în dezgust, dispreț, organismul meu îl respinge ca pe o grefă de care nu mai ai nevoie, e probabil un noroc sau o formă de autoapărare. Mă supăr, mă necăjesc, dar nu mai stau să plâng pentru nimeni. În momentul în care ai o vocație superioară vieții de fiecare zi, că ești un doctor mare, un pianist sau un templar, în clipa în care ai o meserie pe care o iubești și pentru care te pregătești din copilărie, știi cum spun americanii, pui ordine în priorități”.

Puterea de a o lua întodeauna de la capăt, solista pare să o fi moștenit de la unchiul său, care făcuse pușcărie politică pe vremea stalinistă. Despre el, Corina Chiriac povestește în volumul publicat: „fusese țărănist. A fost aruncat într-una din celulele alea cumplite ale completei izolări. Pe atunci deținuții nu aveau drepturi și nu-i întreba nimeni dacă suportă detenția! Ca să nu înnebunească a început la un moment dat să vorbească cu Dumnezeu. În felul lui se ruga. Din ce-l vedeau mai rezistent, din aia torționarii îl țineau mai mult în absolută izolare. Dar a venit ziua când a trebuit să mai elibereze din pușcării. Unchiul meu a ieșit reconfortat din pușcărie, o umbră cenușie, o părere de om, dar era mult mai puternic spiritual decât întrase în carceră, așa ca să facă față și realității că i se luase între timp tot, inclusiv dreptul lui și al familiei sale de a-și câștiga pâinea. A ieșit așa de puternic din acestă încercare a destinului încât a emigrat, cam la vârsta ta, cu toată familia în Germania de Vest. Nu știa limba și nu avea o misiune anume: fusese toată viața politician. Dar a învins și schimbarea exilului nedorit și calamnitatea ratării personale. A luat-o de la zero și a închis ochii mulțumit că nu și-a pierdutnici viața, nici demnitatea, nici mințile. Dar până a închis ochii s-a rugat continuu la Dumnezeu. Și a învins”.